„Vom continua procesul de pace ca și cum nu ar exista teroare.
Și vom lupta împotriva terorii ca și cum nu ar exista proces de pace.”
Prim-ministrul Israelului Yitzak Rabin (1922-1995)
Am părăsit țara de care mă leagă amintiri dureroase fără să mă mai uit în urmă. Eram prea disperat și îndurerat pentru a-mi părea rău că îmi părăsesc căminul, familia, prietenii și o țară pe cât de frumoasă și de veche, tot atât de încrâncenată, intolerantă, persistând mereu în propriile greșeli care o transformă într-un câmp de luptă perpetuu și inuman. Și totul începuse atât de promițător, acolo, în soarele orbitor dintre măslini…
Mi-am cunoscut prietenul, pe David, încă din copilărie, în casa galbenă, cu multe familii mixte, arabe și israeliene, și curtea mare și pătrată, unde colbul se ridica de două degete de la alergăturile, hârjonelile și strigătele noastre dezinvolte și pătimașe. Ați ghicit, este vorba de un orășel prăpădit aflat nu departe de Haifa.
Despărțiți de o istorie potrivnică, dar având conform cărților sfinte origini comune, familiile noastre se înțelegeau bine, astfel că noi, copiii, am avut o copilărie liniștită și senină. Cât e ziua de lungă organizam jocuri și întreceri sau ne încăieram, pentru ca la lăsatul serii să fim din nou cei mai buni prieteni.
În special familia mea și a lui David, adică eu și frații mei mai mici și David cu frații și surorile sale, ne aveam ca unul, fiind solidari în viață, deși soarta nu ne fusese prielnică. Ne ajutam reciproc cum puteam pentru a izbândi în greutățile zilnice, încercând să învățăm cât mai bine spre mulțumirea părinților care își doreau să ne vadă pe fiecare cu rostul său pe pământ.
Eu și David eram de departe intelectualii familiei, el având pasiunea scrisului și a limbilor străine pe care le învăța repede și ușor, iar eu arătând interes pentru industria petroliferă, unde promiteam să fac o carieră de succes.
Anii au trecut, astfel că a trebuit să ne despărțim, fiecare mergând pe drumul său și studiind la universități prestigioase din străinătate. Ne scriam des, împărtășindu-ne experiențele avute și ne întâlneam când puteam acasă, unde petreceam cu familiile și prietenii și umblam nestingheriți după fete.
După terminarea studiilor, David a ajuns să lucreze ca ziarist la un important cotidian american, în timp ce eu eram în conducerea unei platforme petroliere din Marea Nordului. Cu toate că distanța reprezenta un impediment serios, prietenia noastră devenise mai puternică. La invitația sa am călătorit în Statele Unite cunoscându-i noua familie, adică soția irlandeză arhitectă și copiii lor neastâmpărați. Țara mi s-a părut uriașă, un gigant plin de energie și vitalitate pentru care lumea pare prea mică.
Devenind între timp redactorul șef al publicației, era foarte ocupat și absorbit de munca sa. Respectat și stimat ca tânăr ziarist talentat și vizionar, se ocupa îndeosebi de problemele etnice și religioase din țara natală, pe care le înțelegea văzând dincolo de baia de sânge transmisă cu obstinație la televiziunile de știri de pretutindeni.
Israelul era în continuare scena disensiunilor și a conflictelor, amenințat permanent de statele arabe din jur. Spirala violenței și a dușmăniei îngropa orice tentativă de pace eliberatoare. Aproape fiecare familie de arabi și israelieni era cuprinsă de flăcările vrajbei și a dezbinării demoralizatoare. Mulți tineri palestinieni luptau împotriva inamicului, a opresorului crud și nemilos care le răpise patria și le ucidea familiile.
Din America David scria articole emoționante încercând să sensibilizeze și să îmblânzească inimile împietrite de ură. Singura soluție, credea el, era pacea prin dialog și compromis, care să curme diferendele teritoriale și religioase ce puneau în pericol securitatea întregii regiuni. Articolele sale erau bine primite de opinia publică internațională, și ea din păcate scindată de problemele spinoase din Orientul Mijlociu.
Familia mea a crescut după ce m-am căsătorit cu o palestiniancă și am avut doi băieți minunați. Ajungând în patrie rar, nu am observat, așa cum nici părinții și frații mei mai mici nu au băgat de seamă, că unul dintre frați, pe numele său Abdul Rashid, ajunge târziu acasă și se comportă ciudat, umblând tot timpul cu arma după el și pretextând că muncește mult, având înfățișarea omului dispus să meargă până la capăt, oricare ar fi acesta. Nimeni nu știa de ce este atât de agitat și nervos, pus tot timpul pe harță. Abia după ce a început să țină tirade războinice împotriva israelienilor și a statului lor mincinos și lacom care fura arabilor dreptul la propria țară și identitate, am început să înțelegem violența fățișă manifestată. Era tot mai înverșunat și nu mai ajungeam la el. Sfaturile înțelepte și vorbele calme nu au avut niciun ecou asupra lui, considerându-ne orbi și naivi. Amenința că în curând va face dreptate și îi va pedepsi pe asupritori.
David începuse să scrie cărți geo-politice cu mare impact la public, fiind ovaționat ca pacifist progresist, aplecat cu rigoare și profesionalism asupra situației din țara sa și din lumea în continuă căutare de sine. Cărțile se vindeau în ediții mari în toată lumea, remarcându-se prin analizele inovatoare, stilul direct și concis și exprimarea îngrijită și elevată. Ajunsese să facă turnee lungi având numeroși cititori entuziaști. Soluțiile propuse erau aceleași, și anume triumful diplomației inteligente în fața orgoliilor și a mândriei naționaliste înguste și retrograde.
Un astfel de turneu cu ultima sa carte s-a anunțat și în Israel, fiind așteptat cu bucurie și nerăbdare de publicul dornic să-i asculte ideile luminate. Aflând din timp de vizita vechiului meu prieten, am fost extrem de încântat că ne vom reîntâlni. Nu ne mai văzusem de mult și vroiam să fiu primul care să îl felicite.
Momentul mult așteptat a avut loc, distinsul oaspete ținând întâlniri și conferințe în orașele mari din țară. Haifa nu putea să lipsească, așa că am avut onoarea și plăcerea de a-l asculta și de a sta de vorbă despre tinerețile noastre zbuciumate. Ne-am promis solemn că, indiferent de ce ar urma să se întâmple și cât de dificil va fi viitorul, prietenia noastră nu va avea de suferit și va supraviețui. Ne-am despărțit mai uniți ca oricând și mult mai încrezători.
Viața este însă mereu schimbătoare și te lovește când te aștepți mai puțin. Nu poți să fii niciodată pregătit pentru provocările continue la care te supune. Un atentat terorist mârșav la care a participat și fratele meu cel nemângâiat a spulberat frumoasele vise ale unui suflet curat și cinstit. Lumea la care a năzuit atât de generos nu se născuse încă, și, poate, nici nu se va naște vreodată. Fusese împușcat și murise din cauza rănilor la spital, unde medicii israelieni au încercat zadarnic să-l salveze. În urma atentatului, gruparea teroristă necunoscută până atunci a fost anihilată și scoasă în afara legii. Din ziua fatidică nu am mai auzit nimic despre fratele meu.
Înmormântarea a fost fastuoasă, neputând însă să particip. Am dorit să păstrez memoria lui David așa cum l-am cunoscut, ca luptător neobosit pentru dreptate și libertate. A fost cinstit cum se cuvine, îndurerata audiență aducându-i un ultim omagiu, printre participanți aflându-se și președinții Israelului și al Statelor Unite ale Americii, care au ținut discursuri despre curajul, sacrificiul de sine și nu în ultimul rând misiunea sa ambițioasă de trezire a conștiințelor.
Îndreptându-mă împreună cu familia spre aeroport, de unde aveam să-mi părăsesc țara pentru totdeauna, m-am gândit încă o dată la prietenia noastră devotată. Dacă și statele lumii s-ar înțelege între ele așa cum am fost noi de apropiați, nu ar mai exista războaie, nici foamete sau suferință, ci doar promisiunea eternă a începutului care își urmează cursul neabătut prin viață, netulburat de obstacolele apărute în cale. Cursul păcii și al concordiei cu care am fost blagosloviți de Creator pentru a-i întregi Creația. Și fără să privim în urmă, doar înainte, împreună, cu speranță și încredere. Cu sufletele inocente îndeptate spre lumina revederii. Așa cum nădăjduiam și eu să-l reîntâlnesc pe David. Undeva acolo sus, printre măslinii din cer.
