Tema lucrării s-a născut în urma unui sondaj INSCOP din decembrie 2023, conform căruia unul din doi români consideră că regimul Ceaușescu era bun și că se trăia mai bine ca în prezent. Cei intervievați aveau venituri mici și educație modestă. O să merg mai departe și o să prezint un alt sondaj din anul 2021, conform căruia din cei 50% dintre români care consideră că în regimul Ceaușescu se trăia mai bine, jumătate sunt tineri de sub 30 de ani.
Rezultatele acestor sondaje sunt cel puțin stranii, deși după așa-zisa Revoluție din anul 1989, populația României este împărțită în ceea ce privește trecutul și prezentul său. În sensul că trecutul comunist, desfășurat pe o perioadă lungă de timp, este regretat de o bună parte a cetățenilor țării, căruia îi găsesc tot felul de beneficii și avantaje.
În legătură cu sondajul din anul 2021, el surprinde cu atât mai mult cu cât tinerii respectivi nu au trăit evenimentele la care fac referire, însă sunt produsul educației di familie, a mediului profund viciat di care fac parte, în care circulă o multitudine de informații, și false și adevărate, pe care ei nu au discernământul și cultura pentru a le înțelege, și, în general, a societății în derivă în care trăim, bulversate și neîncrezătoare, pierzându-și reperele morale și neavând o cultură civică și politică solidă.
Nu o să trec în revistă ce a însemnat stalinismul și, mai târziu, național-comunismul care au secătuit și terorizat România. Mă voi referi doar la analiza cauzelor acestor înfiorătoare realități, care se explică în principal prin eșecul prezentului, prin sincopele impardonabile de construire a unei veritabile democrații și a unui stat puternic și prosper.
„La vremuri noi, tot noi!” este un slogan care se putea auzi după anul 1990, în perioada tulbure și interminabilă a tranziției post-comuniste. Întru totul adevărat!
Aceasta este prima cauză a nemulțumirii și dezamăgirii generale. „Lupii tineri” din nomenclatura fostului partid comunist împreună cu cadrele fostei Securități au preluat puterea și nu au făcut reformele radicale necesare, ținând țara în loc. S-au pierdut astfel oportunități importante și șansa redresării imediate a unei economii megalomane, devoratoare de resurse uriașe și cu mari pierderi.
Să lăsăm cifrele să vorbească. Valoarea producției industriale în anul 1989 era de 24,6 miliarde dolari, în anul 2016 ajunsese la 48,2 miliarde euro. 8 milioane de români erau salariați în anul 1989, dintre care aproape 4 milioane lucrau în industrie, alte peste 3 milioane lucrau în agricultură în celebrele CAP-uri. Astăzi mai puțin de 5,7 milioane de români sunt salariați, dintre care 2,5 milioane lucrează în industrie și 1,8 milioane lucrează în agricultură. Programul oficial de lucru în anul 1989 era de 45 de ore, posibil chiar mai mare, până la 60 de ore, față de 40 de ore în anul 2016.
Așadar cei 5,7 milioane de salariați din prezent, dintre care majoritatea lucrează în servicii, fac un PIB (o producție) mai mare decât cei 8 milioane în anul 1989, în condițiile în care, conform programului oficial de lucru, lucrează mai puțin timp.
Să mai spunem că în timpul lui Ceaușescu, uzina Tractorul din Brașov care număra nu mai puțin de 15000 de angajați, producea un tractor cu 20000 de dolari și îl vindea cu 16000 de dolari.
Fabricile și uzinele cu care se mândrea regimul ceaușist, după care suspină nostalgicii și copiii lor astăzi, produceau pe stoc și aveau pierderi, dar ce mai conta atâta timp cât românii aveau un loc de muncă asigurat, pe principiul „leafa merge, noi cu drag muncim”, și își permiteau și o locuință, la bloc ce-i drept, ba reușeau să meargă și în vacanță, la mare sau la munte, doar pe plaiurile mioritice, dacă aveau noroc de bilete de odihnă prin arhicunoscutele Sindicate.
Alte lucruri pe care le regretă onorabilii noștri concetățeni sunt siguranța vieții și ordinea, chiar dacă asta însemna să înfunzi pușcăria, să fii trimis la reeducare în lagărele de muncă forțate sau să ajungi la psihiatrie ca bolnav incurabil dacă nu te declarai mulțumit cu eforturile deosebite ale Partidului și ale „Cârmaciului său iscusit” pentru atingerea „celor mai înalte culmi de progres și civilizație” în edificarea „societății multilateral dezvoltate”.
Toate aceste iluzii și multe altele sunt întreținute de sărăcia și lipsa de educație a unei însemnate părți a populației, care este tentată să ia ca model trecutul și să-i hiperbolizeze virtuțile inexistente.
Dacă guvernele trecute, prezente sau viitoare nu vor începe reformele stringente pentru dezvoltarea și modernizarea țării, pentru întărirea statului și a instituțiilor sale vulnerabilizate permanent de nepotism și corupție și lipsite de profesionalismul necesar, pentru un stat de drept viabil și o democrație sustenabilă, alte generații își vor plânge de milă și se vor întoarce spre trecut, având falsa convingere că se identifică cu el.
Să nu ne mire, în cazul în care actualele condiții politico-economice persistă, dacă ne paște o incapacitate de plată care va submina economia. Asta înseamnă că vor urma mai mulți ani extrem de dificili, până când finanțele țării vor fi din nou ajustate, cu tăieri de salarii și de pensii majore, cu disponibilizarea unui însemnat număr de angajați și cu un cost ridicat al vieții care va sărăci și mai mult marea majoritate a populației.
Asemenea situației din perioada 2010-2015 din Grecia, când țara a traversat o perioadă cruntă de mari lipsuri și privațiuni, până când situația a fost restabilită în urma unor reforme drastice dureroase. Doar că grecii sunt un popor cu o democrație mai veche decât a noastră și cu o înțelegere a economiei mult mai judicioasă. Deși au aceste calități, au avut totuși nevoie de trei pachete de salvare externă, în valoare totală de 320 miliarde de euro.
Cât timp România va rămâne la coada clasamentului țărilor din Uniunea Europeană la aproape toate domeniile, iar plusvaloarea adusă de oamenii onești și muncitori va fi înghițită de „pilele” partidelor corupte și incompetente, privilegiate în a primi contracte și lucrări cu statul, căpușindu-l în acest mod, vom sta pe loc și ne vom dezvolta în consecință. Trecutul, astfel, va fi pentru mulți preferabil prezentului și chiar viitorului și vor continua să îngrașe numărul celor care vor emigra și, poate, nu vor mai dori să se reîntoarcă în țară.
Este datoria noastră de a cinsti cum se cuvine memoria celor 1116 eroi care au plătit cu viața în decembrie 1989 pentru a ne readuce libertattea și demnitatea spulberate brutal de tancurile sovietice, și de a le împlini visele și idealurile. Oferindu-le lor o șansă, vom face saltul decisiv spre viitor și ne vom despărți definitiv de trecut. Abia atunci statisticile de astăzi vor rămâne doar statistici și vom găsi puterea să ne amuzăm de ele.
Ploiești, 3.03.2024
