Numele meu este Sebastian. Şi ce-i cu asta o să ziceţi? Aveţi dreptate, în curând mă voi duce în lumea celor drepţi, dar ceea ce am să vă povestesc în continuare sunt convins că nu vă va lăsa indiferenţi.
Întâi de toate să vă spun cine sunt. Vă vine să credeţi sau nu, sunt regele iepurilor. Sincer vorbind am fost, acum mă înlocuiesc fiii mei. Cândva, când ochii scormoneau adânc şi picioarele mă ţineau drept şi aspru, faptele mele depăşiseră graniţele codrilor înalţi şi zvelţi de la poalele munţilor statornici şi întunecaţi.
Atunci îmi păstoream neamul precum şoimul stăpâneşte cerul, şi era linişte şi pace printre vieţuitoarele bravei păduri. Fiecare dintre noi îşi avea rolul şi rostul său, ne respectam, munceam hotărât şi responsabil, iar traiul ne era armonios şi îmbelşugat. Reprezentanţii animalelor se întâlneau lunar pentru a hotărî ce trebuia făcut, puterea neaflându-se în mâna unui singur conducător. Pădurea respira sănătate şi veselie, toată lumea fiind mulţumită şi împăcată cu viaţa împărtăşită cu drag de toate fiinţele trăitoare aici.
Paradisul însă nu trebuie căutat, el există acolo unde te aştepţi să-l găseşti mai puţin; în cumpăna sufletească a faptelor şi lucrurilor la care te poţi uita senin şi fără remuşcări în urmă. Liniştea animalelor din Paradisul neprihănit fu curmată odată cu apariţia secetei.
Urşii masivi şi autoritari nu mai participaseră la şedinţele lunare, în schimb împânziseră pădurea cu o proclamaţie prin care cereau plata unei taxe pentru folosirea apei râurilor şi a cascadelor. Vestea căzu ca un trăsnet pentru sufletele lipsite de apărare. Nu înţelegeau ce li se întâmplă şi de ce brusc deveniseră atât de năpăstuite. Armonia şi pacea de odinioară se transformaseră în disperare şi amărăciune. Un posibil război civil stătea să izbucnească. Pădurea intrase în tulburări şi frământări pe care nu le mai cunoscuse vreodată.
Haite fioroase de lupi puteau fi văzute tot mai des încălcând dispoziţia urşilor. De aici şi pâna la măcelul sîngeros şi nimicitor nu mai era decât un pas. Animalele derutate ţineau partea lupilor, pe care îi vedeau acum ca întruchipare a speranţelor şi dreptăţii pierdute. Altele se ţineau speriate deoparte aşteptând finalul confruntării neaşteptate sau fugind cât le ţineau picioarele în alte locuri, primitoare şi calme. Dintre acestea făceam şi eu parte strângând neamul meu cel iepuresc şi făcându-mă una cu pământul, cât mai departe de locul ororilor şi al distrugerii. Lupii violenţi şi barbari se porniseră cu furie şi ură asupra urşilor dezlănţuiţi.
Anii se scurseseră până când dorul mistuitor mă făcuse să caut din nou locurile natale mult iubite. Curând ajunsesem să regret gândul de a mă întoarce. Pădurea era de nerecunoscut. Deşi alte animale se stabiliseră aici, locurile dragi încă mai purtau semnele urgiei care avusese loc. Copacilor le lipseau crengile sau fuseseră scoşi din rădăcini, pământul era răscolit şi îmbibat cu sânge, iar apele odată repezi şi cristaline secaseră şi erau murdare. Pe bună dreptate locul altădată prosper şi mândru purta acum numele de „pădurea roşie”.
Eh… dragi ascultători aceasta este povestea pe care am avut-o a vă povesti. Nu-i aşa că nu m-am înşelat şi că v-a plăcut? Ea s-a întâmplat întocmai pentru că dacă n-ar fi nu s-ar mai povesti…
