31.03.202
Al doilea roman care încheie scrierile din tinerețe ale romancierului și filosofului Mircea Eliade ne prezintă perioada de studenție a autorului. Mult mai profundă și mai matură cartea are trei părți, dintre care prima parte conține multe elemente autobiografice, celelalte două fiind aproape în totalitate rodul imaginației creatorului.
În prima parte scriitorul, cu un ton mai sobru și mai serios decât în „Romanul adolescentului miop” date fiind vîrsta mai înaintată și activitatea intelectuală și literară mai asiduă, povestește experiențele, trăirile și frământările sale, începând cu cercul studențesc din care a făcut parte și terminând cu prieteniile cu Nonora Și Nișka, cea cu Nonora având doar caracter sexual.
Prietenia complexă și dificilă cu Nișka se desfășoară pe tot parcursul operei până la despărțirea lor, când prozatorul urmează să părăsească țara.
Tot aici remarcăm câteva schițe de portret ale personajelor celebre din epocă: Mihail Dragomirescu, Nicolae Iorga, Nae Ionescu și Garabet Ibrăileanu.
Excursia scurtă făcută de Eliade în 1927 pentru congresul studențesc de la Iași este plină de nostalgia descoperirii locurilor dorite și visate, cu dealurile, ulițele, casele cu cerdacuri, aleile și teiul lui Eminescu din parcul Copou.
Din capitolul „Personagiile judecă autorul” aflăm depre întâlnirea sa de Crăciun cu foștii colegi din liceu, prilej de sărbătoare și amintiri fericite, dar, înainte de toate, este evocat capitolul „Muza – Societate cultural – dramatică” din primul volum de amintiri, în care scriitorul își descrie colegii folosindu-le numele adevărate, ceea ce îi nemulțumește profund născându-se discuții și controverse aprinse care însă nu le pot primejdui relațiile trainice.
„Victimele” literaturii autentiste a lui Mircea Eliade se lasă convinse de argumentele pro autenticitate ale scriitorului și colegului lor.
Partea a doua a cărții cuprinde schimbul de scrisori dintre romancier și Nișka, în care încearcă, cu regret, să pregătească terenul pentru despărțirea de la final. Este o decizie grea, dureroasă, deoarece sentimentele pentru aceasta sunt puternice și autentice.
În ultima parte are loc despărțirea de Nișka cu reîntoarcerea la mănăstirea unde s-au cunoscut, dar în primul rând descrierea cu tușele triste aferente a momentului desprinderii de trecut și de adolescență, fapt consfințit atât de tandru și de sensibil prin demolarea casei cu mansarda binecunoscută unde și-a petrecut frumoșii dar zbuciumații ani de liceu și de facultate.
Este o schimbare pe care prozatorul și-a dorit-o și și-o asumă, așteptând senin și plin de nădejde următoarele experiențe ale vieții: „Poftesc orașul strein ca pe un fruct zemos. Poftesc anii care îi voi petrece într-însul ca pe un trup. Viața mă cheamă, vastă și diversă, înspăimântătoare în ispite, cu geana vânătă. Drumul mă îmbată. Nu las în urma mea nimic; nici amintiri, nici lacrămi, nici tristețe. Totul e înainte, în orașul strein, în lumea nouă care mă așteaptă. Toate gândurile, toate dorurile se încordează către anii dinaintea mea, la cele ce va trebui să împlinesc, la cele ce va trebui să cunosc și să îndur.”
Recomand cu bucurie lecturarea și acestui roman, amintirile din tinerețe ale eseistului și filosofului religiilor român și mai târziu american reprezentând un reper fundamental în bogata și vasta sa operă, care continuă să impresioneze publicul cititor atît din țară cît și din străinătate.
