Visul se transformă în realitate,
cînd realitatea e ruptă de vis.
Nimeni nu îl cunoştea şi nu ştia de ce venise cu trenul în micul orăşel de provincie unde nu se întâmpla niciodată nimic şi pe care toată lumea îl ocolea. Ajungând în ceea ce cu mare indulgenţă putea fi considerat centrul localităţii, începu să întrebe localnicii despre o casă memorială necunoscută lor. Nu prea înalt, dar corpolent şi robust, se mişca neobişnuit de repede pentru anii săi înaintaţi. Făcea impresia unui om îngrijit şi elegant în costumul său impecabil şi cu pălăria nouă care nu putea să-i ascundă capul osos. Părea grăbit judecând după umbletul său repezit şi agitat.
După ce se lămuri în privinţa adresei, era nespus de entuziasmat de întreprinderea la care tocmai lua parte. Ajunse în cele din urmă la destinaţie şi sună nerăbdător la uşa unui imobil aflat în partea liniştită şi umbroasă a oraşului. I se răspunse de către o doamnă între două vârste care cu siguranţă făcea parte din personalul de supraveghere.
– Bună ziua. Mă numesc Cerchez, Dimitrie Cerchez, se prezentă el afabil. Aş dori să vizitez muzeul. Ştiţi eu…
– Sigur, poftiţi, îl întrerupse aceasta. Puteţi discuta cu colega mea care vă va face ghidajul muzeului. De plătit îmi plătiţi mie.
Îşi cumpără biletul de intrare şi fu invitat de o tânără plăcută ochiului să înceapă turul.
– În tinereţe m-am mai oprit odată în oraşul dumneavoastră. Ca şi acum venisem tot cu trenul şi deşi nu am poposit mult mi-am cumpărat o carte a autorului. Se numeşte ,,Steaua de argint’’ şi este cartea mea preferată. Mult timp nu am ştiut de existenţa muzeului, însă după ce am aflat am fost prea ocupat ca să mai pot ajunge. A trebuit să aştept pensionarea pentru a-mi putea face această plăcere.
– ,,Steaua de argint’’ este cea mai cunoscută carte a lui Şerban Paulescu, autorul dumneavoastră favorit.
– Mă interesează nu atât de mult casa, cât informaţiile pe care le pot obţine despre carte.
– Desigur, după ce veţi vizita casa puteţi să mă întrebaţi tot ce doriţi.
După ce intră cu grijă şi atenţie în camerele destinate vizitării, se mulţumi să admire extraordinara ordine din biroul autorului, vasta sa bibliotecă, dar şi puţinele obiecte personale care s-au păstrat. Muzeul nu avea decât câteva camere deschise publicului aşa că vizita nu dură mult.
Se duse apoi să vorbească din nou cu domnişoara drăguţă care îl întâmpinase prompt şi amabil. Prezenţa ei caldă şi discretă îi făcea plăcere şi îl îmbia la discuţii interesante.
– Vă pot deranja din nou, spuse el îndatoritor.
– Nu este nici un deranj, ce v-ar interesa să aflaţi?
– În carte există pasajul în care vorbeşte despre hanul care dă titlul cărţii. M-a impresionat în mod deosebit , dar cu toate studiile şi cercetările mele nu am putut descoperi nimic despre el. Îmi puteţi spune ce l-a inspirat şi de unde i-a venit ideea descrierii lui?
– Se spune că ,,Steaua de argint’’ nu este rodul inspiraţiei sale şi nici nu a existat vreodată. Paulescu l-a visat, dându-i astfel ideea cărţii.
– Nu mă aşteptam la asta. Este momentul cel mai frumos al cărţii când împreună cu prietenul său face incursiunea în cartierul vechi şi dărăpănat cu parfum de epocă. Scările firave şi şubrede din lemn, camerele mici şi înguste cu muşcate la ferestre, mesele înghesuite de pe coridoare cu vesela şi tacâmurile la fel de mici pregătite pentru a satisface apetitul trecătorilor, hainele puse la uscat la intrare, minuscule şi ele, pitoreşti prin coloritul intens, şi forfota dezlănţuită care îl făcea mereu viu şi clocotind de viaţă, par desprinse din poveşti depănate la gura sobei de către bătrâni seculari, nefireşti şi inexistenţi asemenea visului care le-a dat viaţă.
– Da, aveţi dreptate. Şi eu mă aplec cu interes şi pasiune asupra citatelor de câte ori reiau cartea.
-Să înţeleg că este şi cartea dumneavoastră preferată?
-O citesc atunci când vreau să evadez din lumea actuală, rece, rea, indiferentă şi atât de puţin sensibilă la sentimentele înalte şi emoţionante.
-Mă bucur să aud că mai există şi tineri studioşi şi sensibili. Nepoţii mei, când nu sunt la calculator, se gândesc doar la motociclete scumpe şi haine extravagante.
– Din păcate asta se promovează astăzi, consumul şi nu creaţia sau valoarea.
-Îmi pare rău că nu există mai multe locuri ca cel din carte. Oamenii au nevoie şi de vise, nu doar de maşini şi roboţi industriali.
– Mă tem că în iureşul şi încordarea în care trăim, visele devin şi ele piese de muzeu.
-Dar muzeele, care înseamnă cultură şi trecut, nu vor muri niciodată domnişoară. Sunt singurele care dau măsura existenţei noastre efemere. Bătrânul vorbea acum cu gravitate şi melancolie în glas. Îi plăcuse discuţia, dar timpul nu îi mai dădea mult răgaz. Pierdea trenul şi în afară de asta intraseră şi alţi vizitatori.
-Vă mulţumesc că aţi putut să-mi acordaţi puţin din timpul dumneavoastră limitat. De altfel şi eu trebuie să plec, altfel scap trenul. Mi-ar plăcea să revin şi să mai stăm de vorbă, dar familia mea numeroasă nu cred că ar mai fi de acord. Multe treburi de rezolvat şi puţin timp pentru a le duce la îndeplinire.
– Vedeţi, iar ajungem la timp şi la societatea zbuciumată din care facem parte. În viaţă toţi avem ceva de pierdut, timpul este însă singurul pe care nu trebuie să-l irosim deloc. Să-l chibzuim îndelung şi să-l exploatăm înţelept, aici se află secretul unei vieţi împlinite. Eu vă mulţumesc şi vă mai aştept şi cu altă ocazie. Poate vă convingeţi nepoţii să vă însoţească.
– Doar dacă i-aţi putea convinge dumneavoastră. Acum chiar trebuie să plec. La revedere şi mult succes în activitatea dumneavoastră.
-Vă mulţumesc şi drum bun spre casă.
Păşi sprinten afară şi se uită din nou la ceas. Era vizibilă acum graba sa. Cu toate că discuţia îl animă şi îl însufleţi, faţa sa se înnegură brusc. Era îngîndurat şi mergea cu capul aplecat în pământ. Nu putem şti ce îl apăsa, dar putem bănui că gândurile îi aduseseră aminte de anii scurşi mult prea repede, de tinereţea irosită şi de visele neâmplinite.
Era adevărat, avea familie numeroasă, mulţi nepoţi care îi ţineau de urât, fără însă să se poată lăuda vreodată cu viaţa-i personală. Nimic nu ne împiedică să credem că viaţa nu îl mulţumise, dezamăgindu-l. Cum anii nu putea să-i mai întoarcă, trebuia să se resemneze şi să îşi asume nerealizările avute. Cartea despre care discutase atât de aprins, îl făcu să-şi conştientizeze şi să îşi reevalueze viaţa pătimaş trăită. Atât de pătimaş încât nu avusese timp să se gândească şi la greşelile făcute. Greşeli care trebuie că nu fuseseră deloc puţine. O lacrimă se ivi trecător în colţul ochilor săi obosiţi. Mersul i se încetini în timp ce privirea goală făurea imagini numai de el ştiute. Bătrâneţea pusese stăpânire pe el şi îi trădă tulburarea. Se simţi din nou bătrân, bătrân şi trist, foarte trist…