Ploieștiul este orașul copilăriei, al adolescenței și al tinereții mele. Lucrarea de față nu va fi una auto-biografică, nu îmi voi prezenta experiențele de viață, trăirile sau întâmplările petrecute de-a lungul timpului. Va fi doar o lucrare unde voi reda, pe scurt, impresii, analize și constatări din orașul copilăriei și adolescenței lui „nenea Iancu”.
Ploiești este municipiul de reședință al județului Prahova din România, aflat la 60 de km. nord de București, la o altitudine de 165 metri deasupra nivelului mării și având o suprafață totală de 89,2 km2. Populația sa a atins în anul 2011 cifra de 209945 locuitori.
Atestat documentar încă din anul 1503, orașul s-a dezvoltat încă din secolul al XVII-lea pe o moșie cumpărată de domnul primei uniri din istoria națională a tuturor românilor, Mihai Viteazul, de la moșnenii ce o stăpâneau. Evoluția sa a fost accelerată în special după ce a început exploatarea masivă a zăcămintelor de petrol din zonă și au apărut mari facilități de rafinare, ceea ce i-a adus porecla de „capitala aurului negru”. Și în prezent activitatea sa economică este bazată pe prelucrarea petrolului și mai ales pe capacitățile de rafinare a produselor din import, municipiul având patru mari rafinării dar și alte industrii legate de această ramură (construcții de mașini, echipamente electrice, întreținere).
Capitala județului Prahova are acces direct la Valea Prahovei, cea mai importantă zonă de turism alpin din România, chiar dacă încă mai așteptăm construirea unei autostrăzi care să străbată munții și să decongestioneze traficul infernal spre Brașov, plimbarea cu mașina în această direcție ajungând să pună la încercare limitele fizice și sufletești ale celor interesați. Ea este și un important nod de transport, situându-se pe drumurile care leagă capitala București de Transilvania și Moldova.
Aceasta este prezentarea succintă a urbei.
Dimensiunea sa industrială a predominat și predomină și în prezent, sistemul sanitar, domeniul cultural și de învățământ lăsând mult de dorit. Există un singur spital privat, Lotus, restul spitalelor sunt de stat, vechi și degradate, și nu au fost modernizate, neridicându-se la standarde înalte de dotare sau tratament. Cât privește domeniul cultural și cel de învățământ, în pofida unor instituții importante și prestigioase cum ar fi Universitatea de Petrol-Gaze, Colegiul Național „I.L. Caragiale” ( care continuă tradiția vechiului liceu „Sfinții Petru și Pavel”), Colegiul Național „Mihai Viteazul” (fostul liceu „Despina Doamna”), Colegiul Național Pedagogic „Regina Maria” (începând din anul 1920 fosta Școală normală de fete „Regina Maria”), Liceul de Artă „Carmen Sylva”, biblioteca județeană „Nicolae Iorga”, Palatul Culturii, Muzeul Județean de Artă Prahova „Ion Ionescu-Quintus”, Filarmonica „Paul Constantinescu” sau teatrul „Toma Caragiu” cu o vechime de peste 50 de ani, pe scena căruia au jucat actori ca Fory Etterle, Zephi Alșec, Toma Caragiu sau mai nou Andy Vasluianu, orașul a rămas mult în urmă ca prestigiu și emancipare față de alte orașe din țară (în primul rând cele din Transilvania și Banat), și nu-și depășește rolul de centru industrial și muncitoresc impregnat de trecut.
Sistematizarea orașului din anii ՚70 și începutul anilor ՚80 din timpul epocii Ceaușescu a însemnat redesenarea de către soții Ceaușescu personal a numeroase părți și zone din Ploieștiul interbelic, dându-i astăzi un cu totul alt aspect.
Mă voi referi doar la dispariția completă a centrului istoric cu Primăria și strada Lipscani, cutremurul catastrofal din 1977 fiind doar un pretext al planurilor de urbanizare preconizate. Calea Câmpinii s-a transformat în Bulevardul Republicii din zilele noastre cu blocurile masive binecunoscute, iar Calea Oilor a fost și ea demolată devenind strada Gheorghe Doja, unde s-au construit aceleași blocuri de o parte și de alta a ei.
La întrebarea dacă a fost bine sau rău nu pot răspunde decât actualii cetățeni ai municipiului. Nu trebuie însă uitat că s-a pierdut o moștenire istorică și un patrimoniu unic importante pentru definirea identității orașului din vechime, iar construirea blocurilor cu confortul lor mai mult sau mai puțin sporit din timpul dictaturii Ceaușescu nu pot justifica vreodată uriașul sacrificiu și destinele schimbate pentru totdeauna ale locuitorilor acelor vremuri.
Ploieștiul este în general un oraș curat și îngrijit dacă ne gândim la centrul său, însă este foarte poluat din cauza numărului de mașini care crește exponențial deși infrastructura rutieră este tot cea din timpul epocii Ceaușescu, a industriei petroliere amintite și a altor ramuri economice de la periferie (mă refer aici la cea chimică producătoare de detergenți Unilever Romania, cea producătoare de rulmenți S.C. Timken S.A., a echipamentelor de automatizare Amplo S.A. dar și industria alimentară datorită unor companii multinaționale precum Coca-Cola sau Bergenbier).
Vara temperaturile ridicate și poluarea masivă fac aerul irespirabil, locuitorii săi fiind sufocați de căldura toridă înmagazinată de numeroasele clădiri din beton și sticlă. Orașul nu poate respira mai ales din lipsa spațiilor verzi, a parcurilor puține, neavând „plămânii” necesari pentru a combate canicula și a răcori atmosfera.
Traficul mereu aglomerat și lipsa locurilor de parcare sunt alte probleme stringente care necesită rezolvări urgente, până acum fiind neglijate de autoritățile locale.
Emblemele arhitecturale ale urbei precum Halele Centrale, Catedrala Sfântul Ioan Botezătorul, ambele monumente istorice din perioada Interbelică având același mare arhitect ploieștean, de asemeni primar al orașului, deputat și profesor universitar în persoana lui Toma T. Socolescu (în privința Catedralei Socolescu a proiectat doar clopotnița înaltă de 55 de metri finalizată la 10 mai 1939), dar și Palatul Culturii, (inițial al Justiției), construit în stil neoclasic francez și inaugurat pe data de 26 noiembrie 1933 în prezența regelui Carol al II-lea după planurile arhitecților Ernest Doneaud, arhitect român de origine franceză, și același neobosit Toma T. Socolescu, se dorește conform proiectului Primăriei Ploiești a fi unite iar zona astfel creată să fie transformată și amenajată în zonă pietonală.
Pentru acest proiect mai vechi este nevoie de demolarea blocului cu 7 etaje din spatele impozantei Catedrale, lucru care până acum nu a fost posibil datorită refuzului proprietarilor din respectivul bloc de a-și părăsi locuințele. Va duce actuala administrație proiectul până la capăt sau va fi un nou eșec? Să lăsăm timpul să decidă, cert este însă că de implementarea acestui proiect depinde modernizarea centrului municipiului.
O problemă acută și gravă care preocupă de la începutul lunii august a anului curent o bună parte a locuitorilor săi este lipsa termoficării în Ploiești. 55000 de apartamente sunt afectate de lipsa apei calde și a căldurii, inclusiv spitale și școli. Ce fac autoritățile locale și județene pentru a rezolva criza, care din păcate nu ne onorează ca oraș important al unei țări aflate în Uniunea Europeană în plin mileniul trei? În purul și atât de binecunoscutul stil românesc nu mare lucru. În afară de circ ieftin, acuzații, amenințări și conferințe de presă penibile unde își pasează vina și responsabilitatea de la unele la altele, rezolvările și soluțiile eficiente se lasă nepermis de mult așteptate. Chiar dacă criza va lua sfârșit și ploieștenii vor reintra în lumea civilizată, mă întreb de câtă iresponsabilitate, incompetență și tupeu obraznic este nevoie pentru a-și arăta limitele și neputința? Mai ales că și în trecut orașul a trecut prin alte crize, de data aceasta a lipsei salubrității. Răspunsurile la întrebarea pusă ar trebui să ne pună pe toți pe gânduri, iar pe viitor să învățăm să fim mai vigilenți și mai siguri pe drepturile și obligațiile ce ne revin.
Personalități care au făcut și fac cinste orașului păstrându-se mereu vii în conștiința comunității sunt nenumărate. Amintesc doar câteva nume celebre la nivel național și nu numai cum ar fi scriitorii Ion Luca Caragiale, Constantin Dobrogeanu-Gherea, Ioan A. Bassarabescu, Nichita Stănescu, Geo Bogza, Radu Tudoran, compozitorul Paul Constantinescu, filozoful Petre P. Negulescu, avocatul, politicianul și scriitorul Take Ionescu, sportivii Mircea Dridea, Mihai Ionescu, Leonard Doroftei, Octavian Bellu, Corina Ungureanu, Alina Dumitru, actorul de teatru și film deja evocat Fory Etterle, prozatorul și publicistul Ioan Grigorescu, dar și absolvenții liceului „Sfinții Petru și Pavel”, foști președinți ai Academiei Române, Andrei Rădulescu, Mihai Drăgănescu și Eugen Simion.
Toți au trăit și au împărtășit dragostea pentru același oraș, cunoscut din Evul Mediu și pus pe harta lumii de rezervele de petrol, aici construindu-se în anul 1856 prima rafinărie din România și una din primele din lume. Un oraș care a pierit și a renăscut și care astăzi se mândrește cu moștenirea sa economică și industrială, orașul nostru, al tuturor românilor. Să ne bucurăm de el, să-l dezvoltăm mai departe, să-l facem mai curat și mai primitor, și să contribuim fiecare, atât cât putem, la dăinuirea sa în viitor. Acesta să ne fie crezul, iar viitorul să confirme ambițiile și apirațiile noastre. Viitorul nostru și mai ales al generațiilor următoare!
Bibliografie:
-Enciclopedia Wikipedia
-Site-ul web educațional Republica Ploiești, autor Lucian Vasile, articolul „Cum voia Ceaușescu să transforme orașul Ploiești”, 7.03.2016.
Sinaia, 20.07.2022
