Suferinţele lui Prinţişor

Mihai îl plantase dar nu s-ar fi gândit că va ajunge să facă parte din familie, un adevărat membru stimat şi iubit. Andrei şi Vlad îi culeseseră roadele, iar Marin îl îngrijise ca pe propriul copil. Nucul crescuse mare şi stufos, cu coroană bogată, trainic şi având rădăcinile puternice şi de neclintit.

Viaţa lui se îngemăna cu destinul familiei Dragomir, familie numeroasă, înstărită, cu mulţi bărbaţi înalţi şi vânjoşi ca brazii temerari din pădurea plină de sălbăticiuni.

Lumea îi respecta pentru că erau muncitori, modeşti şi cu inimă bună. Trăiau de generaţii în Ploieştiul „aurului negru” unde îşi încropiseră gospodărie bogată şi invidiată de mulţi. Că de aşa-i românul, credincios avuţiei altuia.

Munceau cu sârguinţă la prăvălia de postavuri şi adunau mulţi bani. Ploieştiul prospera de la o zi la alta datorită industriei extractive în aşa fel încât nici Dragomireştii nu fuseseră ocoliţi de noroc. Şi-au construit casă arătoasă cu etaj, verandă, porţi înalte, sigure şi grădină cu flori, zarzavaturi şi pomi de tot felul cât vedeai cu ochii. Aveau şi animale ca omul chibzuit şi interesat de rânduială temeinică.

Femeile ţineau casa şi vedeau de copii în timp ce bărbaţii umblau după marfă şi muşterii. Era bine să trăieşti în pielea lor precum mierea se scurge pe degetele copiilor neastâmpăraţi.

Primul fusese Mihai. Venise în Interbelic aici, se căsătorise şi avusese doi băieţi frumoşi şi descurcăreţi. Nimeni n-ar fi putut spune de unde apăruse căci era secretos, nu-i plăcea să vorbească şi să trăiască în şi din trecut. S-a gândit să-şi deschidă un magazin de stofe conducându-l cu înţelepciune şi pricepere. Curând devenise cunoscut în oraş şi primit cu căldură de ploieşteni. Reţinerile şi neâncrederea de la început se topiseră odată cu lumina din ochii săi blânzi dar fermi.

Îşi luase nevastă oacheşă şi harnică, o localnică iute şi cu frica lui Dumnezeu. I-a dăruit doi copii, pe Andrei şi pe Vlad, care semănau mai degrabă cu tatăl lor, inteligenţi, iscusiţi şi devotaţi familiei. Creşteau frumos iar părinţii şi vecinii îi preţuiau şi îi admirau.

Afacerea înflorea şi era mulţumit. Ţara se dezvolta, se moderniza, îşi câştigase teritoriile pierdute şi avea motive să se arate recunoscătoare regilor săi. Regatul român depăşise în renume şi bogăţie multe state europene.

Familia Dragomir nu făcea excepţie. Plesnea de sănătate şi se bucura de câştigurile agonisite. Mihai îşi construise casă frumoasă aproape de centru într-un cartier plin de avânt. Casele pricopsite stăteau una lângă alta cu grădinile lor îngrijite şi mănoase zâmbind fericite Proniei ocrotitoare. Tot acum îl plantase cu multă dragoste şi pe Prinţişor, sădit în amintirea bunicii sale care nu neprecupeţise  nici un efort să-şi răsfeţe generoasă nepoţii.

Nimic însă nu durează veşnic deşi oamenii trăiesc cu impresia că totul li se cuvine şi li se datorează. Războiul izbucnise din nou în lumea întreagă, Germania alături de  Italia şi Japonia dorind s-o dispute şi s-o cucerească.

Mobilizarea generală nu ocoli pe nimeni, Mihai fiind trimis pe front spre disperarea întregii familii. Afacerea fusese preluată de soţie şi de cei doi adolescenţi maturizaţi înainte de vreme. Timpurile erau grele, mâncarea şi banii puţini, dar nu s-au lăsat învinşi şi au supravieţuit. Bombardamentele furibunde ale aliaţilor anglo-americani au distrus Ploieştiul şi valea Prahovei, România ca aliată a Germaniei suferind pagube imense pentru rolul economic important avut.

Scrisorile şi permisiile de pe front erau tot mai rare, zvonurile şi veştile circulau greu, aşa că nu-ţi rămânea altceva de făcut decât să te rogi să rămâi în viaţă în mijlocul coşmarului cutremurător. Numărul morţilor şi al răniţilor depăşea închipuirile,  în timp ce distrugerile puseseră stăpânire pe pământul răscolit de sânge.

Anii treceau fără urmări deosebite până când soarta războiului se schimbă definitiv. Germania capitulă, Italia era anihilată prin executarea liderului fascist pentru ca Japonia să se încline muribundă după lansarea iadului atomic. România îşi schimbase tabăra rămânând din nou fără o parte din teritorii şi fiind obligată să plătească daune de război însemnate. Lumea dansa şi petrecea fericită, însă pentru familia Dragomireştilor se apropia începutul sfârşitului.

Mihai se întorsese acasă teafăr şi nevătămat fără lumina vie din ochi de altădată. Mereu trist, îngrijorat şi speriat, îşi petrecea zilele cutreierând oraşul abătut şi fără ţintă. Se trezea noaptea năduşit şi fără aer, urlând câteodată înfiorător. Era de nerecunoscut, doctorii dându-i puţine şanse de vindecare. Nu vorbea şi se stingea pe zi ce trece, palid şi încercănat. Familia nu putea să-l înţeleagă şi să-l ajute oricât s-ar fi străduit. Singura consolare rămâneau cei doi băieţi ajunşi bărbaţi destoinici şi de încredere. Se ocupau de administrarea magazinului pe care în pofida crizei alimentare şi a inflaţiei galopante îl ţineau pe linia de plutire. Sărăcia era cuvântul de ordine într-un stat comunist nou înfiinţat, devenit republică populară la cererea şi prin forţa uriaşului adormit de la Răsărit, învingător în război şi moştenitor a jumătate din Europa acum scindată. S-a produs naţionalizarea economiei, colectivizarea forţată a pământurilor ţăranilor, prigonirea fostei elite monarhiste prin încarcerare, omoruri, violenţe şi brutalizări şi mai ales prin construirea monstruosului canal Dunăre-Marea Neagră.

Prinţişor crescuse falnic şi impunător, reper şi prieten de joacă al copiilor din cartier, loc unde se culegeau nuci, se spuneau poveşti, se jucau jocuri şi se dădeau în leagăn. Andrei şi Vlad moşteniseră dragostea părinţilor şi nu puteau trăi fără prezenţa sa binefăcătoare.

Nu peste mult timp Vlad se căsătorise aducând alinare familiei năpăstuite de alţii. Era fericit în căsnicie, soţia dovedindu-se blândă, energică şi harnică. Andrei rămăsese singur pentru a-şi putea îngriji tatăl. Mama celor doi, deprimată de îmbolnăvirea soţului, se lupta cu greutăţile gospodăriei şi îşi aştepta liniştită soarta. Rugăciunile o ajutau să răzbată şi să-şi păstreze demnitatea nealterată. Magazinul nu mai aducea profit, dar îi ajuta să nu deznădăjduiască.

După multe aşteptări şi speranţe spulberate Mihai devenise bunic. Bucuria cuprinsese din nou familia încercată, nou-născutul fiind botezat Marin. Copil precoce, vesel şi isteţ, reprezenta nu doar viitorul ci şi certitudinea redresării situaţiei. Creştea voinic şi ambiţios prevestind un destin de excepţie. Învăţa bine şi era apreciat de  colegi şi profesori prin sensibilitatea, dărnicia şi ardoarea cu care îşi urmărea aspiraţiile. Nu puteai să nu fii mândru de el şi să nu-l îndrăgeşti. Şi în sufletul său Prinţişor ocupa un loc aparte, petrecându-şi copilăria la umbra sa protectoare şi răcoroasă.

Timpul liber şi-l împărţea cu prietenul necuvântător, martor tăcut şi tenace al suferinţelor şi bucuriilor stăpânilor săi. Zi de zi şi anotimp după anotimp privea semeţ în zare, drept şi puternic, mereu aproape, iubitor şi tandru, semn al dragostei lui Dumnezeu pentru creaţia de pe pământ. Se bucura de soare şi vânt, respira în voie după ploi şi furtuni, tremura de frig la venirea zăpezii, dar nu ceda niciodată din dorinţa împărtăşirii voinţei divine de a exista. Era acolo pentru a nu se uita că trebuie iubit asemeni copilului care se naşte.

Prefacerile noii societăţi muncitoreşti nu conteneau să apară dezvoltându-se ramuri industriale inexistente până atunci, fabrici şi uzine moderne în oraşe neâncăpătoare absorbeau ţăranii lipsiţi de traiul şi averea moştenite de la străbuni, iar spitale, şcoli şi grădiniţe se înălţau pentru a construi „viitorul luminos” de mâine. România se transforma peste noapte dintr-o ţară agrară, cu tradiţie în meşteşuguri, comerţ, proprietate privată liberă şi neângrădită şi sistem politic parlamentar, în una industrială şi urbană etatizată, cu partid unic reprezentat prin instituţii şi mecanisme rigide, autoritare, de control şi teroare, violente şi înspăimântătoare. Se muncea şi se trăia după dictonul „ori eşti cu noi, ori împotriva noastră”.

Viaţa ternă şi fără speranţă afectase şi Ploieştiul familiei Dragomir. Ajunseseră să se împrumute pentru ca Marin să strălucească în continuare la şcoală. Renunţaseră la afacere şi munceau fiecare în unităţile de producţie nou înfiinţate. Îşi păstraseră casa cu sacrificii eroice şi se gândeau cum să-şi ferească vlăstarul de experienţele primejdioase din jur.

Eforturile dureroase le-au fost răsplătite, urmaşul merituos ajungând la facultatea de Drept pe care o terminase cu „magna cum laude”. Se specializase ca avocat şi avea rezultate deosebite în meseria aleasă. Uimea prin talentul oratoric, metodele ingenioase şi mintea ascuţită şi profundă. Era apreciat şi îşi făcuse faima unui profesionist desăvârşit. Reuşise să se impună în activitate fiind solicitat în cazurile cele mai dificile. Breasla îl considera primul avocat din ţară.

Comunismul se metamorfozase în socialism şi după desprinderea de tutela sovietică urmase dictatura feroce a megalomaniei şi excesului de putere exercitate de un cuplu de agramaţi periculoşi. Ţara se izolase, înfometată, sărăcită şi înapoiată, trăind în mijlocul comunităţii de state est-europene sortite dezastrului experimentului comunist. Conducătorii socialişti români urmăreau să aducă „pacea între popoare” şi să edifice „societatea multilateral dezvoltată” ce trebuia să urce pe „cele mai înalte culmi de progres şi civilizaţie”. Statul tiranic domina şi controla populaţia prin minciună şi teroare, adoptând ideologii de partid prin care se mistifica şi se cenzura istoria, ştiinţa, cultura şi învăţământul, se înrăutăţeau condiţiile de trai şi se anihilau fără milă „duşmanii poporului”. Urbanizarea începuse fără scrupule prin demolarea lăcaşurilor de cult, a caselor şi a satelor mizere.

Nici Ploieştiul nu scăpase de furia buldozerelor comuniste, cartiere întregi de case şi alte construcţii dispărând, lăsând loc sinistrelor blocuri de sorginte sovietică sau autohtonă cu „confortul” lor tipic mai mult sau mai puţin sporit.

Într-unul dintre aceste cartiere locuia şi Marin cu ai săi. Rezistenţa şi împotrivirea erau inutile, autorităţile lăsând timp oamenilor sideraţi doar câteva zile pentru adunarea lucrurilor şi părăsirea locului. Nu aveai cui să te plângi sau cu cine să negociezi. Dacă te arătai supus primeai un loc mai bun pe listele cu apartamente şi erai favorizat, dacă te opuneai erai ignorat şi abandonat. Şocul fusese atât de mare încât Mihai, deja bolnav, muri subit cu ochii calmi şi senini. Soţia se îmbolnăvise de inimă rea şi nu se mai vindecase niciodată. Ceilalţi, descumpăniţi şi îndureraţi, nu mai aveau puterea să plângă şi să protesteze. Singur Marin insistase să nu plece de acolo şi să primească explicaţii. Zadarnic. Totul era pierdut. Trecutul dispăruse ca un fum şi odată cu el se iroseau şi amintirile unei familii cândva fericite. Trecuseră prin multe dar acum se aflau la capătul drumului. Câteva generaţii au fost mestecate meticulos şi aruncate la ghena istoriei. Cine câştigase şi cine pierduse? Epoca, sistemul, ideologia? Ce sens puteau să mai aibă toate? Şi nu în cele din urmă a cui era vina? Doar viitorul, dacă mai exista vreunul, putea să răspundă cândva…

Cel mai rău le părea de dragul lor Prinţişor. Nu va mai exista pentru vecie şi nu va mai vorbi în locul lor. Îl iubiseră şi trebuia să-l părăsească. Ca şi când nu ar fi crescut şi nu s-ar fi aflat vreodată acolo. Copacul acesta însemna viaţa cu tinereţea, maturitatea şi bătrâneţile lor. Fără el mureau şi ei trişti şi neîmpăcaţi. Mureau şi nu se mai ridicau. Nu mai aveau rădăcinile care să-i ţină dârzi şi neînfricaţi în pământul dragostei dobândite. Nu mai aveau nimic. Piereau pentru a nu mai înflori din nou.