Pentru familia Grigore viaţa a fost un nesfârşit câmp al muncii, în jurul căruia au crescut şi s-au format mai multe generaţii. Încercările şi greutăţile nu i-au ocolit, dar tenacitatea şi voinţa de fier a acestor oameni simpli şi cinstiţi au spulberat şi ultimii nori negri ai sărăciei.
Toată viaţa lor nu au încetat să se roage şi să spere într-o soartă mai bună, bucuria izbăvirii şi a reuşitei nelăsându-se mult aşteptată.
Făcând parte din familii numeroase şi nevoiaşe, Constantin şi Maria au trebuit să înveţe încă din copilărie să se lupte cu viaţa, călindu-se şi descoperindu-şi enormul potenţial de muncă şi rezistenţa la efort îndelungat.
În timp ce alte fete de vârsta ei se săturau de plimbări, rochii elegante sau cărţi frumoase, Maria muncea din greu alături de sora ei la boierul din sat pentru numai… 9 lei pe zi (pe atunci leul mai putea fi numit ,,regele’’ economiei, astăzi ea aşteptând naşterea altuia).
S-au cunoscut de tineri, relaţia lor având să se transforme într-o căsnicie lungă şi împlinită. Rodul dragostei lor a adus pe lume alte trei vieţi, două fete şi un băiat. Prima fată, Raluca şi al doilea născut, Mircea, au crescut-o pe mezină, Simona. Sacrificiile financiare pentru creşterea copiilor, i-au împins la împrumuturi dese şi anevoioase.
Copiii nu aveau prea mult timp pentru joacă, neglijându-şi de multe ori şcoala pentru a-şi putea ajuta părinţii în gospodărie. Viaţa dură şi aspră la care au luat parte i-a educat în spiritul muncii, i-a disciplinat şi, mai ales, i-a îndârjit şi motivat în schimbarea destinelor lor.
Rezultatele remarcabile la învăţătură le-au permis ascensiunea profesională, toţi trei terminând faculatatea la Bucureşti.
Prima mare cumpănă a familiei a survenit odată cu un incendiu devastator, însă caracterul tare al acestor oameni i-a ajutat să traverseze cu bine dificilul moment.
În decursul timpului, familia s-a mărit prin căsătoriile celor trei copii. Nu au întârziat să apară şi nepoţii, doi băieţi şi o fată, răsfăţaţi şi iubiţi de toată lumea.
Viaţa acestei insule umane se scurgea liniştit, cu tensiuni, uneori chiar conflicte, alteori cu armonie şi înţelegere, nepunându-se în pericol niciodată unitatea şi coeziunea sa, controlată autoritar de capul ei, bunicul Constantin.
Nepoţii au primit tot ceea ce părinţii lor nu au putut avea şi s-au bucurat de o viaţă tihnită şi senină.
Atmosfera familiei aducea împăcare de sine, echilibru şi un sentiment reconfortant de mulţumire. Întrunirile familiei, şi mai ales mesele luate împreună de sărbători, o arătau bine consolidată şi puternică, strălucind prin înţelegere şi respect. Era o încântare să vezi zămislită acea unică, tainică şi fascinantă operă, numită evoluţie şi perpetuare.
Bunicii părăseau foarte rar curtea, pe motiv că trebuiau să-şi întreţină gospodăria, singurele destinaţii fiind copiii sau, câteodată, cu ani în urmă, staţiunile de tratament de la munte sau de la mare.
Viaţa este însă imprevizibilă şi trebuie să învăţăm să-i parcurgem impedimentele apărute, fără să ne întrebăm dacă este drept sau nu să facem parte din ele.
A urmat prima mare ruptură, o ameninţare la echilibrul solid al familiei, prin divorţul Simonei. Acest lucru i-a afectat profund pe bătrâni, care se împotriviseră despărţirii.
A doua lovitură a fost plecarea în străinătate a familiei lui Mircea, o altă grea încercare pentru bătrâni, privită prin prisma muncii lor.
După revenirea lui Mircea în ţară, a avut loc practic dezmembrarea familiei, prin dispariţia prematură a bunicului Constantin. Îndurerarea şi deznădejdea se citeau pe feţele tuturor, fiecare fiind acum conştient că nimic nu va mai fi ca până atunci.
Viaţa merge însă înainte, copiii trebuind să se împace cu pierderea tatălui lor şi să-şi continue drumul.
Mircea s-a lansat cu succes în afaceri, construind o firmă prosperă cu activitate internaţională. Simona, moştenind voinţa şi puterea de luptă a părinţilor ei, a înfiinţat de asemenea o firmă, cu care reuşeşte să-şi crească singură copilul. Raluca şi soţul său se împart între serviciu şi grija faţă de bunică, acum bolnavă şi neputincioasă. Deşi copiii o ajută, se simte abandonată şi părăsită, plângându-şi în linişte soţul. Nu poate să înţeleagă cum casa sa, altădată gălăgioasă şi neîncăpătoare, a ajuns acum să trăiască doar din amintiri. Îşi îndeplineşte în continuare, cu demnitate şi curaj, menirea sa de-o viaţă, de mamă şi soţie.
Ce înseamnă un sat oarecare din România?
Pentru mulţi dintre noi, nimic. Nu am vrut să provoc compasiunea şi mila nimănui, nici să cad în patetisme. Am dorit doar să urmăresc destinul unei familii şi să invit, cu această ocazie, la meditaţie şi reflecţie în legătură cu sensul şi datoria pe care le avem în viaţă. Familia Grigore le-a înţeles şi realizat pe amândouă.
