Secretul

Oamenii mari sunt meteori

care se mistuie

pentru a lumina universul.

NAPOLEON

Carlos Ruiz se trezise trist şi descumpănit dis de dimineaţă. Văzuse seara un documentar revoltător care îl indispusese. Jurnaliştii implicaţi nu îşi făcuseră datoria şi dezinformaseră populaţia. Munca de jurnalist nu mai era ca pe vremuri, morală, riguroasă, în limitele bunului simţ şi ale probităţii profesionale înalte. Se scria orice atâta timp cât era citit şi mai ales aducea încasări. Banii deveniseră cei mai buni şi fideli cititori.

Îşi adusese aminte din tinereţe cât de mult îi plăcea să citească presa la micul dejun. Fusese o încântare de care nu se putea lipsi. Acum, cu toate mijloacele tehnice moderne, subiectele sunt anoste şi neglijent scrise. Cât despre deontologia aferentă nici nu poate fi vorba. Scandalul, senzaţionalul şi sexul ţin capetele de afiş, sucombând aproape ziarele declarate serioase şi importante. Aceeaşi situaţie se întâlneşte din păcate şi în televiziuni.

Documentarul respectiv îi adusese în minte nostalgii şi dureri de mult uitate. Uneori se întrebase dacă avuseseră loc vreodată. Filmul îl ajutase să conştientizeze că trecutul apăruse mai viu ca niciodată. Existase adânc în conştiinţa sa încercată. Timpul îi cicatrizase rănile, deşi în realitate nu aveau să se mai închidă vreodată.

Nu putea să-l uite pe maestrul său spiritual. Datorită lui ajunsese în vârf şi îşi câştigase uriaşa stimă şi celebritate din partea conaţionalilor şi nu numai. Cărţile sale avuseseră recorduri de audienţă şi fuseseră traduse în mai multe limbi străine.

Oferise glorie Spaniei şi devenise respectat în toată lumea fiind considerat unul dintre corifeii lumii artistice mondiale. Scrisul însemnase satisfacţii , dar îl costase şi multe suferinţe umilitoare. Era mândru de cariera avută şi se gândea la bătrâneţe şi la familie. Da, îmbătrânise. Nu regreta ştiind că puţini oameni ajunseseră la performanţele lui. Mersul firii pe care trebuie să-l parcurgem aşa cum ne este dat nu place oricui. El există însă strălucind inexorabil în lumina valurilor zbuciumate ale vieţii.

Se gândea din nou la ziua de ieri. Documentarul difuzat îl scosese din sărite. Nu înţelegea cum postul de televiziune putuse să facă aşa o gafă. Reprezentase o turpitudine greu de suportat pentru firea lui sensibilă. Doar el ştia adevărul despre trecutul întunecat al lui Miguel Cortiz, mentorul său. Redactorii nevolnici ai televiziunii superficiale nu aveau cum să cunoască natura relaţiei indestructibile din tinereţea sa frământată. Dornici permanent de a satisface dorinţele incontrolabile ale supuşilor, telespectatorii consumatori de poveşti de succes care să le dea încredere şi speranţă în ziua de mâine şi umor dezihibant pentru încercările şi provocările viitoare, nu relataseră corect relaţia dintre cei doi. Miguel Cortiz murise într-adevăr de cancer, dar urmările acestui fapt şi le închisese în cugetu-i bântuit. Se înţeleseseră foarte bine până la moartea lui Cortiz, şi nu cum se prezentase în material, doar trecător şi tangenţial.

Gândurile îi alunecau brusc în tinereţe când auzise despre renumitul scriitor amintit, Miguel Cortiz. Acesta, în culmea succesului, obosise din cauza activităţii literare şi editoriale şi hotărâse să se retragă într-o căsuţă de lemn pe malul mării. Fusese căsătorit, dar divorţase şi nu avea copii. Îşi dedicase viaţa muncii de creaţie şi construise o carieră râvnită şi invidiată de mulţi.

La acel moment eu îmi terminasem liceul şi începusem să scriu, fiind considerat artistul familiei. Provenind dintr-o familie bogată cu multe posibilităţi şi perspective profesionale,  părinţii nu înţelegeau de unde aveam înclinaţia pentru scris, mai ales că aceasta era o noutate printre predecesori.

După îndelungate discuţii, certuri şi polemici aprinse, fusesem lăsat în pace să-mi aleg singur calea în viaţă. Astfel urmasem facultatea de filologie şi de la început îmi dorisem să am un îndrumător pentru încercările mele literare. Citindu-i cărţile şi fiind cucerit de naturaleţea şi cunoştinţele sale bogate mă gândisem la cel mai prolific şi cunoscut scriitor din generaţia sa.

Avea reputaţia unui om ursuz şi nesuferit, retras în locuinţa lui micuţă şi cochetă în dorinţa de a-şi scrie ultima carte, cea mai importantă, şi a se odihni. Nu ştiam cum să mă apropii de el şi să-l contactez. Mama, cu atenţia ei caldă şi binevoitoare, îl sunase. După o lună mă primise. Mi-a fost extrem de greu să îi câştig simpatia. Se plângea tot timpul de lipsa timpului disponibil. Scria neâncetat la cartea care, aşa cum îi plăcea mereu să spună, îi va încununa cariera.

În ciuda firii rezervate şi neprietenoase manifestase deosebit interes pentru scrierile mele modeste. Prietenia noastră mă urmărise în continuare toată viaţa. Devenisem de nedespărţit. Sfaturile şi ideile sale mă ajutaseră să îmi îmbunătăţesc stilul şi să am o altă viziune asupra vieţii. Îmi împărtăşise din experienţa şi vasta lui cultură, recomandându-mi şi împrumutându-mi cărţi care să mă ajute în sedimentarea cunoştinţelor solide şi trainice. Zilele se scurgeau în tihnă şi bucurie, iar serile deseori ne prindeau discutând aprins, analizând sau studiind cărţile amândurora.

Cartea la care lucra îi absorbise toată energia şi cu timpul îmi dezvăluise  şi mie din tainele ei. Era într-adevăr o lucrare deosebită, aş spune creaţia sa de vârf. Când nu lucra ca un nebun ne plăcea să facem baie în mare şi plajă, să vizităm muzee şi galerii de artă dacă nu era invitat la  diferite reuniuni pentru a lua cuvântul în faţa a numeroşi invitaţi. Fiind inseparabili,  stârnisem nemulţumirea tatălui meu îngrijorat din nou asupra viitorului nesigur şi a lipsei relaţiilor considerate proprii vârstei.

Eram fericit şi îmi împărţeam viaţa între scris şi tovărăşia ilustrului meu prieten. Începusem să pătrund în mica şi îndârjita lume artistică unde îmi făcusem ucenicia având nenumăraţi prieteni şi duşmani deopotrivă. Rezultatele muncii mele începuseră să apară, câştigând premii literare şi fiind invitat să particip la lansări de carte sau alte asemenea evenimente culturale.

Plin de resurse şi idei noi lucrările se înmulţiseră vertiginos sub atenta şi energica oblăduire a ,,părintelui” meu devotat. Timpul îmi zâmbea larg şi mă prindea în mrejele-i protectoare. Fusese cea mai frumoasă şi mai intensă perioadă din viaţa mea. Amintirile îmi reveneau necontenit umplându-mă de bucurii, emoţii şi satisfacţii copleşitoare.

Anii trecuseră liniştiţi şi senini până când inevitabilul se produsese: Cortiz se îmbolnăvise de cancer. Înainte avusese însă timp să-mi împărtăşească secretu-i arzător. La insistenţele bătrânului suferind fusesem nevoit să mă familiarizez cu opera în cauză. Mi-o arătase cu mult timp în urmă, devenind testamentul său literar. Îmi prezentase în amănunt subiectul, dorind din răsputeri ca eu să o termin. Mă opusesem la început, dar fusesem aproape forţat să îi promit pe patul de moarte că îi voi onora ruga-i fierbinte. Spera să obţină cu această carte premiul Nobel. Din acest motiv îmi ceruse maximă concentrare şi muncă neobosită. Vroia să-şi împlinească visul de-o viaţă prin mine. De asemeni îmi dăruise şi casa de la malul mării, să fac ceea ce cred că este cel mai bine cu ea.

Într-o zi tristă şi posomorâtă de decembrie se stinsese în braţele-mi rugătoare. Căzusem imediat într-o depresie care mă ţintuise pentru mult timp la pat. Nu mai aveam energia şi puterea de a-mi continua munca. Viaţa mi se părea searbădă şi fără rost. Momentele  petrecute împreună îmi umpluseră sufletul de jale şi durere. Doctorii chemaţi de părinţii mei disperaţi se declarară neputincioşi. Sperau că aşa cum căzusem în criza mistuitoare, tot aşa, cândva, îmi voi putea reveni. Medicamentele nu avuseseră nici un efect. Mă apropiam grăbit de marea trecere şi se părea că nu există altă cale de întoarcere.

Nopţile inutile treceau pentru ca zilele să apară şi mai chinuitoare. Şi totuşi minunea care mă ţinuse în viaţă îşi făcuse apariţia. Când nimeni nu mai credea şi când rugăciunile ajunseseră să stoarcă tot mai multe lacrimi din partea celor dragi, revenirea descleştase pe toată lumea. Miracolul neaşteptat fusese pus în seama izbăvirii divine, însă doar eu ştiam că duhul marelui dispărut veghea destoinic ca rugămintea să-i fie dusă la îndeplinire.

Aşa se şi întâmplase. Norocul îmi surâse şi la ceremonia Nobelului îi atribuisem cu glas sfârşit şi emoţionat prestigiosul premiu. Nici acum nu ştiu cui îi aparţine. Cu siguranţă când voi ajunge lângă el nu voi uita să îl întreb şi să îl cinstim amândoi aşa cum se cuvine.