Ziaristul american își pregăti minuțios reportofonul.
− Puteți începe domnule președinte.
− Mă numesc Sergio Alejandro Lucca Ramiro și sunt fostul președinte al republicii Argentina. Mă aflu în închisoarea de stat din Buenos Aires pentru încercare de lovitură de stat. Am 70 de ani și mă așteaptă o lungă perioadă de detenție. Cu toate astea sentimentele mele nu s-au schimbat niciodată față de poporul argentinian și mi-am slujit țara cu dragoste și dăruire. Nu am fost înțeles dar intențiile mele au fost întotdeauna pozitive și generoase și nu regret nimic din tot ce s-a întâmplat de-a lungul timpului.
M-am născut în orașul Rosario, la 300 km nord-vest de capitala Buenos Aires, pe malul drept al fluviului Paraná. Am crescut într-o familie numeroasă, cu mulți copii. Viața nu ne-a fost deloc ușoară. Trăiam toți din salariul de colonel în armata argentiniană al tatălui meu, mama împreună cu sora ei mai în vârstă, rămasă de tânără văduvă, fără copii și nedorind să se recăsătorească, neștiind cum să-și mai împartă timpul și energia și neprecupețind niciun efort pentru a ne îngriji cât mai bine și a face din fiecare dintre noi oameni de toată isprava.
Copilăria și adolescența au fost pline de lipsuri și neajunsuri și doar datorită muncii și voinței de fier a mamei și a mătușii am scos-o cu bine la capăt.
După terminarea școlii am intrat în armată la sfatul și cu ajutorul tatălui, reușind astfel să-mi susțin mai departe familia cu modesta soldă primită.
S-a dovedit că sunt bine organizat, disciplinat și supus, calități esențiale cu care am făcut față cu brio dificilelor și nenumăratelor impedimente apărute în cale. Superiorii erau duri și brutali, instrucția grea, mi-am făcut însă repede prieteni printre camarazi care ar fi mers până la capătul pământului pentru mine.
Eram tânăr, arătos, robust, sociabil și știam să mă descurc cu sarcinile primite, făcând o adevărată echilibristică între cerințele șefilor și dorințele colegilor de trupă. Armata mi se potrivea ca o mănușă și îmi găsisem scopul și țelul de care avem atâta nevoie la început de drum în viață.
Viitorul se arăta promițător, începând să urc ușor și repede în ierarhia militară și fiind îndrăgit de soldații din subordine. Tata era mândru de mine profețind că am să-l întrec în carieră și importanță.
Soarta țării ajunsese între timp la cheremul unui dictator nemilos și a clicii de îmbuibați cu care se înconjurase, viața argentinienilor devenind insuportabilă, cele mai elementare drepturi și libertăți fiindu-le călcate în picioare.
Opoziție nu exista, orice încercare de împotrivire fiind reprimată violent de poliție și armată care îi executau ordinele fără crâcnire.
Toate resursele țării erau folosite pentru susținerea și dezvoltarea aparatului de stat creat, format din mai multe instituții și oameni cheie care ajutaseră la preluarea puterii de către președintele aflat acum în vârful piramidei, aparat care funcționa și se hrănea din obediența oarbă, corupția sufocantă și inepuizabila sete de putere și de bani.
În toată această perioadă suferințele și lipsurile poporului creșteau, neexistând hrană suficientă, încălzirea iarna lipsind sau desfășurându-se cu mari deficiențe, carburantul nefiind suficient pentru nevoile crescânde ale populației, salariile și pensiile scăzând vertiginos în timp ce prețurile la alimente și servicii urcau sigur și des sărăcind tot mai multe categorii de cetățeni.
Pauperismul și foametea puseseră stăpânire pe o țară când va frumoasă și bogată. Anii treceau și nimic nu părea să schimbe situația dezastruoasă și extrem de critică în care se afundase Argentina.
Totuși oamenii nu erau indiferenți la ce se întâmpla în jurul lor. Exista multă ură și tensiune în rândul populației ce abia mai putea fi ținută sub control. Demonstrațiile și protestele se întețeau, având loc adevărate lupte de stradă cu instituțiile represive ale statului. Mocnea multă energie neconsumată așteptând să fie detonată.
Tot mai mulți lideri din toate ramurile sociale se alăturau mișcărilor de protest. Poliția și armata încercau să-i identifice, îi arestau și maltratau încercând să afle ce puneau la cale. Condamnările la temniță grea erau la ordinea zilei, tribunalele devenind doar alte extensii ale regimului.
Dorința de schimbare și libertate erau prea mari și pluteau în aer amenințător. Se căuta deja momentul potrivit, oportunitatea prielnică care să ducă la căderea guvernului. Oamenii nu mai aveau răbdare și așteptau înfrigurați clipa decisivă. Era un drum care avea doar un singur sens și se apropia de sfârșitul eliberator.
Schimbarea mult dorită s-a produs mai repede decât se anticipase. Armata a uneltit împotriva regimului, a atras în rândurile mișcării subversive oamenii importanți de care avea nevoie și la momentul atent plănuit dinainte a organizat masele de oameni dezlănțuite într-o revoluție vulcanică. După o împotrivire îndârjită și un război civil crunt soldat cu mulți morți și răniți de ambele părți, revoluția a învins.
În acest moment hotărâtor pentru țara mea mi-am intrat eu în rol. Alături de tatăl meu și de ceilalți lideri din armată am contribuit la organizarea și desfășurarea evenimentelor revoluției. Ajunsesem unul dintre cei mai destoinici și respectați militari, primind gradul de general, numărându-mă printre cei mai tineri soldați care avuseseră atât de timpuriu această onoare. Profețiile tatălui meu se împliniseră, având acum o carieră și un destin dintre cele mai strălucite. Eram adulat de soldați și apeciat de colegii din rangurile superioare ca un om indispensabil pentru armată și care aducea mari și prestigioase servicii armatei argentiniene. Ambiția și munca tenace își dăduseră în sfârșit roadele.
Acum trebuia să schimbăm regimul odios dispărut. Greul însă abia începea. Populația aștepta schimbările pentru care se sacrificase cu propria viață. Aspirațiile și dezideratele revoluției trebuiau puse în practică. Capitalul de simpatie și admirație era uriaș asemeni muncii și eforturilor care se cereau depuse.
A fost votat un comitet al revoluției ce urma să conducă țara provizoriu până la organizarea de noi alegeri. De data aceasta libere. Eu și tatăl meu fusesem aleși în conducerea acestui comitet, numiri care doreau să răsplătească serviciile personale deosebite avute în reușita revoluției.
Comitetul și-a început neântârziat activitatea luându-se măsuri de stabilizare a economiei și de îmbunătățire a funcționării instituțiilor statului. Cei mai buni, devotați și merituoși lideri ai societății au fost invitați să se alăture muncii comitetului. Entuziasmul și încrederea în viitorul țării nu mai conteneau să se manifeste în rândul populației. Manifestații gigant se organizau în sprijinul comitetului ales.
Alegerile se apropiau așa că a început organizarea lor. Au fost desemnați candidații partidelor nou înființate. După o ședință lungă și furtunoasă prelungită până târziu în noapte tatăl meu a fost trecut pe lista candidaților la președinția țării. Era o recunoaștere a meritelor aduse armatei și statului argentinian în prodigioasa sa carieră.
Acesta se simțea obosit și prea bătrân pentru o asemenea sarcină, propunându-mă pe mine în locul său. Propunerea a suscitat vii proteste deoarece candidatura mea era văzută de unii dintre conducătorii partidului drept nepotrivită. Aveam însă susținerea altora la fel de importanți. Dezbaterile au fost tumultuoase și extrem de zgomotoase dar până la urmă s-a hotărât nominalizarea mea la funcția de președinte al statului din partea celui mai mare și mai valoros dintre partidele nou înființate. Mulți intelectuali reputați și de mare prestigiu se înscriseseră în acest partid. Cariera mea militară impresionantă a cântărit enorm în luarea acestei decizii.
Lupta electorală a fost foarte disputată, mulți candidați serioși și bine pregătiți încercându-și norocul. Având sprijinul colegilor mei militari care s-au implicat și au fost neobosiți în a mă promova, atât pe mine ca persoană cât și programul meu electoral ambițios, am fost în cele din urmă ales fără mari emoții. Programul electoral câștigător își propunea să eradicheze sărăcia, să combată corupția și să creeze noi locuri de muncă. Era un program profund social care a avut ecou în primul rând la păturile sărace ale populației, acum majoritare.
Devenisem așadar președintele Argentinei. Mă aștepta o perioadă dificilă, cu năzuințe mari din partea alegătorilor. Încă nu mă trezisem din transa în care intrasem înainte de campania electorală când fusesem nominalizat. Visul nesperat s-a materializat într-o realitate mult prea sumbră pentru a fi acceptată.
Guvernul nou ales și-a arătat în acest timp adevăratele intenții. Nu puteam colabora cu ei, deși îmi juraseră credință și se angajaseră în fața Parlamentului să respecte și să pună în practică programul electoral social atât de drag argentinienilor. Și-au dat arama pe față fiind aroganți, ignorând presa pe care o tratau cu dispreț și promovând deșănțat interesele și afacerile oamenilor de afaceri, industriașilor și bancherilor corupți și părtinitori. Aceștia, în subteran, le finanțaseră campania și obținuseră voturile necesare alegerii lor.
Am încercat să fiu dur și intransigent, prevalându-mă de constituția recent votată în parlament, pentru a lupta împotriva noii mafii apărute. Chiar și mulți dintre foștii colegi din armată mă părăseau rând pe rând considerându-mă un idealist exaltat. Lungile și extenuantele discuții și încercări de convingere ale foștilor colegi militari sau diverși alți parlamentari de la vârful politicii autohtone nu s-au soldat cu niciun rezultat, rămânând fidel promisiunilor făcute și propriului program de guvernare.
Eram consternat făcând apel la electorat să iasă în stradă și să-și susțină drepturile ignorate conștient și dușmănos. Tata îmi plângea de milă dar era legat de mâini și de picioare. Nu mai avea nicio putere în partid deținând doar o funcție onorifică.
Populația a organizat manifestații uriașe în sprijinul meu, dispersate însă fără milă de autoritățile brutale și barbare. Parcă ne întorceam în timp când dictatura omora în fașă orice urmă de rezistență. Doar eu făceam figurație în funcția înaltă ocupată, privit cu adâncă desconsiderare și chiar ură de majoritatea parlamentarilor. Nu puteam face nimic deși eram președintele țării. O funcție ca oricare alta fără nicio valoare practică. Opoziția era slabă și dezbinată, combătută eficient de propaganda media bine orchestrată de oamenii puterii atent selecționați în acest sens, iar intelectualii morali și cu coloană vertebrală se retrăseseră dezgustați din partidele care până ieri slujiseră idealurile revoluției.
Făcând apel la rațiune și înțelepciune am discutat cu partidele de la guvernare punându-le în față varianta unui nou război civil dacă nu se întorc la dorințele alegătorilor care i-au votat. Atunci mi-am semnat condamnarea la moarte. Socotindu-mă nebun de legat, patetic și lunatic, au hotărât înlăturarea mea.
Folosindu-se încă o dată de puterea armatei și a poliției și conspirând cu aceste instituții care m-au trădat, au înlăturat ușor gărzile palatului intrând peste mine la primele ore ale dimineții, punându-mi în față o declarație întocmită dinainte și somându-mă cu armele încărcate s-o semnez. Am semnat resemnat demisia mea din funcția de președinte al republicii, punând capăt acestei oribile însă bine regizate piese de teatru. Persoana care m-a înlocuit a fost învestită imediat în fața Parlamentului convocat de urgență.
M-am gândit cu amărăciune la revoluția pentru care am luptat, la idealurile nerealizate, la trădarea tuturor celor în care am avut încredere, la suferințele acestui popor blestemat… Totul a fost în zadar… Munca mea, zbaterile mele, visele mele… Scrum luat de vântul dimineții!
Ce a urmat știe toată lumea și a fost prezentat în toate ziarele și la toate buletinele de știri. După ce am trecut peste această lovitură a sorții, folosindu-mi relațiile și conexiunile pe care le mai aveam, strângând în jurul meu oamenii rămași devotați cauzelor revoluției, am încercat cu ajutorul maselor disperate să răstorn puterea instalată. O lovitură de stat. Din păcate autoritățile au fost înștiințate, toate eforturile noastre fiind în zadar. Mulțimea a fost înlăturată cu bestialitate, toți capii acestei răzmerițe fiind pe loc arestați și ulterior condamnați.
Aceasta este povestea mea de Don Quijote modern. Aceasta este și istoria țării mele, o țară hărăzită sărăciei, corupției și nepăsării. În care cei bogați și puternici fac legea și conduc obtuz și fără orizont destinele milioanelor flămânde și fără viitor. În care cei puțini și „aleși” decid după bunul plac în numele celor mulți și obidiți. În care tirania și abuzurile au înlocuit libertatea și dreptatea. Și în care dictaturile criminale repetate au înmormântat speranțele la o viață demnă, decentă și civilizată.
Vreau să transmiteți cititorilor ilustrului cotidian pe care îl reprezentați că mi-am făcut datoria. Față de Dumnezeu în care nu am încetat să cred și față de poporul meu pe care am avut cinstea să-l conduc. Într-o zi, cândva, voi fi judecat cu echilibru și măsură și mi se vor recunoaște faptele și drepturile așa cum au fost ele în realitate și cum mi se cuvin. Nu voi înceta să cred în șansa și destinul acestei țări oropsite și în renașterea întregului continent atât de greu încercat. Ceea ce astăzi pare o fatalitate mâine poate fi promisiunea unui nou început. Începutul alungării din sufletele noastre a fricii, urii, intoleranței și a tuturor prejudecăților care înlănțuie omul. Începutul redevenirii noastre ființe libere și curate rupte din raiul Domnului.
Viva Argentina! Viva Dios!
Ziaristul vizibil emoționat închise cu mișcări lente reportofonul. Apoi spuse încet, abia deslușit:
– Vă mulțumesc domnule președinte!
Köln, 4.07.2019