Trăieşte musca pe piramidă?
Nu, este piramida însăşi.
Cândva, când anume n-aş putea să spun, dar nu de mult, muştele conduceau lumea.
Roiuri imense întunecau şi îngrozeau pămîntul cu bâzâitul lor înfiorător. Umblau slobode de la un capăt la altul, fără frică sau teamă, supunând şi distrugând orice le stătea în cale.
Armatele lor păzeau şi supravegheau, strict şi ferm, fiecare mişcare, imaginată sau adevărată. Învinseseră pe oameni şi aliaţii lor, dobitoacele şi fiarele pământului, şi acum îmbolnăveau şi devorau tot ce putea fi înţepat sau supt. Greu blestem trebuia să pătimească suflarea omenească, nădejdea şi speranţa pierind odată cu suferinţele şi durerea semenilor descurajaţi.
Disperaţi, oamenii se strânseseră laolaltă, negru alături de alb, alb alături de galben, şi galben alături de roşu, să se sfătuiască împreună. S- au ascuns fiecare pe unde au putut şi au găsit , în moschei, sinagogi, biserici, temple sau catedrale, şi au hotărît să construiască piramide. Cât mai multe şi mai înalte.
Înţelegând, după lungile războaie purtate, că muştele nu văd şi se orientează după miros, au purces grabnic la treabă. Aşa se face că unde mergeai şi priveai, apăreau, semeţe şi înfricoşătoare, diferite forme şi tipuri de piramide.
Roiurile patrulelor urmăreau îndeaproape lucrările de construcţie, dar neştiind ce se întîmplă, se întrebau neputincioase dacă, şi cum să rezolve această nouă şi misterioasă ameninţare. De data asta fu rândul muştelor să se întâlnească. Se adunară aşadar toate la un loc, încercând să răspundă pericolului nedorit. Cerul aproape că se înnegrise de la batalioanele şi detaşamentele pregătite să declanşeze atacul nimicitor.
Decizia se luă imediat, în unanimitate şi cu o dişciplină impecabilă; răzbunare totală şi definitivă, fără milă sau îndurare. Încrezătoare în numărul şi forţa lor invincibile, vroiau să-şi elimine duşmanii stăruitori. Organizându-şi efectivele, se năpustiră înverşunate. Oamenii, adăpostiţi împreună cu foştii aliaţi, dobitoacele şi fiarele pământului, în interiorul piramidelor, aşteptau încordaţi.
Dezastrul muştelor cutremură sufletele pioase ale credincioşilor. Cine a fost acolo, ştie că nu greşesc. Se izbiră de pereţii trainici din piatră şi granit, umplând pământul cu bietele lor trupuri. După primul atac, uluite şi speriate, se repeziră din nou, apoi încă o dată, şi tot aşa, la nesfârşit. Puţinele muşte rămase tefere, ameţite şi dezorientate, suspinară cu un tânguit prelung, sfâşietor de trist, şi roiră înspre zările necunoscute.
De atunci nu mai auzi nimeni de ele, iar bâzâitul violent şi înfricoşător de odinioară, amuţi pentru totdeauna. Oamenii se întoarseră, în linişte şi pace, la vechile lor locuinţe. Se spune că mai trăiesc şi astăzi, netulburaţi, fericiţi şi senini. Pentru că ceea ce nu intuiseră, îi călăuzea şi apăra neîncetat!
