Izbăvirea

„Vrednic eşti Tu, Domnul şi Dumnezeul

                                                              nostru,

să primeşti slava şi cinstea şi puterea,

fiindcă Tu ai zidit toate lucrurile,

şi prin voia Ta au fost şi s’au zidit”.

                                                                                    Apocalipsa 4, 11.

Era din nou neliniştit. Se gândea că nu va mai avea timp să-i împărtăşească secretul îngropat adânc în sufletu-i chinuit. Ştia că sfârşitul îi este aproape şi se grăbea să nu fie luat pe neaşteptate. Acum era momentul marilor destăinuiri şi al adevărurilor nespuse încă.

Tocmai ieşise din spital pentru că voia să moară împăcat, acasă, printre ai săi. Nepotul, chemat grabnic, întârzia să apară şi îi accentua anxietatea greu de suportat. Luciditatea nu şi-o pierduse, iar amintirile îi erau proaspete şi seci ca faptele tainice petrecute odinioară. Povara întâmplărilor miraculoase din lunga sa viaţă îi provoca nostalgie şi durere.

Nimeni nu ştia ce se întâmplase atunci cu adevărat şi avusese grijă să păstreze secretul cu străşnicie şi tenacitate. Pregătise momentul intens şi minuţios şi îl aştepta cu nerăbdare. Doar nepotul său, tânărul acesta frumos, vânjos şi destoinic îl putea înţelege.

Nepotul său drag… Văzuse cum creşte sub ochii săi, perspicace şi curios în toate, dornic de cunoştinţe şi experienţe noi. Fusese tot timpul premiant şi devenise un profesor de istorie model. Studenţii îl iubeau, colegii îl stimau, şi regreta că nu-şi putuse găsi fata potrivită. Este tânăr, are timp, se gândea. Lasă-l să nu se grăbească, îşi va găsi până la urmă perechea dorită. La cât este de arătos…

Avea perspective profesionale încurajatoare, îi lipsea totuşi curajul şi experienţa de viaţă trainică şi profundă. Sensibil, ştiuse să se adapteze situaţiilor dificile prin charisma şi personalitatea atrăgătoare. Păstrase sfaturile pe care voia să i le încredinţeze pentru vârsta când îi vor putea folosi în lumea haotică şi nesigură actuală. Îi era teamă pentru viitor, dar era convins că va şti să ia deciziile drepte şi fără echivoc. Trecuse vremea când ziua de mîine apărea calmă şi stabilă, un război planetar distrugător era posibil oricând. Ca atunci în tinereţea sa zbuciumată când arma nucleară fusese mai aproape ca niciodată. Dar nu vroia să se lase pradă gândurilor înspăimântătoare, toate la timpul lor.

Trebuia să zacă în continuare imobilizat, la mila familiei care îl sufoca cu dragostea ocrotitoare. Cândva era altfel, el se ocupase de ei şi îşi crescuse copiii oferindu-le tot ce avea mai bun. Acum devenise neputincios, nu mai era în stare de nimic. Singur gândul la nepot îl mai ţinea în viaţă şi misterul acelor clipe de coşmar din existenţa sa tragică şi efemeră. Deşi trecuse atâta timp, nu putea nici astăzi să uite zilele desprinse parcă din visele apriorice ale omului tributar sălbăticiei aventurilor sale.

Asistenta medicală  intră să-i facă injecţia şi să-i dea medicamentele de dimineaţă. Se săturase de ele, doctorii însă spuneau că îi fac bine aşa că nu avea încotro. Omul când se vede sfârşit şi este la capătul puterilor ar trebui să fie lăsat în pace să-şi aleagă singur soarta. Nu mai este de mult aşa, medicina vrea să înlocuiască până şi dricul.

Unde o fi pezevenghiul?  Cine ştie cu ce fată mai stă de vorbă. Lasă-l să se distreze, munceşte destul. Medicamentele începuseră să-şi facă efectul şi îl ameţeau. Nu puteau să îl doboare, îşi va reveni curând şi va fi apt pentru discuţia lungă, mult-aşteptată.

În ultimul timp nu mai vroia să primească pe nimeni, se resemnase şi îşi aştepta în linişte zilele rămase. De-ar trece mai repede timpul, să se curme odată totul. Aşteptarea de dinaintea morţii este cea mai grea. Mai bine să sfârşeşti fulgerător fără dureri şi chinuri inutile. Avea datoria faţă de băiatul lui, ştia că era singurul motiv pentru care mai rămăsese în viaţă, singurul lucru de făcut. După aceea va putea să plece în lumea aflată înaintea sa, altă lume, cu alte condiţii şi trăiri decât avusese el parte vreodată aici pe pământ.

Se grăbea să-şi instruiască nepotul în speranţa că generaţiile următoare vor înţelege să construiască altceva, să salveze şi să tămăduiască lumea bolnavă şi plină de rănile indiferenţei trecutului şi a inerţiei molipsitoare a prezentului. Îşi luase Dumnezeu ochii de la oameni? Nu, nu cred. Mai degrabă aceştia în aroganţa şi dispreţul nimicitor îl părăsiseră, considerându-se independenţi şi singurii stăpâni ai Universului aservit în numele şi pentru interesele lor meschine şi egoiste.

Dar iată-l pe William al său. Se întorsese până la urmă şi era voios şi radios ca întotdeauna. Clipa hotărâtoare, decisivă sosise. În acest moment se scria istoria sa, şi, poate, a viitorului sumbru de mîine. După ce se salutară scurt,  nepotul îi dărui fructele preferate. Bătrânul se simţea mai bine şi putea începe povestea neverosimilă. Tânărul se instală comod în fotoliu şi se gândea la straniul subiect cu care fusese ameninţat de bunicul grijuliu.

– William băiete, consider că eşti suficient de matur pentru a-ţi destăinui promisiunea făcută de-a lungul timpului. Erai un copil când te-am avertizat asupra acestui lucru. Ascultă-mă cu atenţie şi nu vei regreta. Într-o zi îmi vei mulţumi pentru ceea ce vei auzi astăzi şi îndrăznesc să afirm că lucrurile importante aflate vor ajuta şi alţi tineri să conştientizeze gravitatea faptelor povestite.

S-a întâmplat  în tinereţea mea când taică-tu nu exista încă. Politica internaţională dăduse în clocot şi ameninţa să erupă. Era nucleară apăruse subit şi cuprindea aproape toate statele dornice şi pline de revanşă , ură şi frustrări. Neânţelegerile, disensiunile şi diferendele, fie ele teritoriale , ale resurselor planetare sau religioase luaseră amploare şi distrugeau echilibrul şi acalmia menţinute cu greu vreme de sute de ani. Se intrase atunci într-un carusel al declaraţiilor şi ameninţărilor ostile şi războinice. Lumea nu se mai înţelegea şi se îndrepta pentru prima dată spre dezastrul şi ruina totale şi de netăgăduit.

Conflicte avuseseră loc tot timpul acum însă armele se măsurau în uraniu şi plutoniu şi nu în arcuri sau mitraliere. Negocierile întreprinse în regim de urgenţă de puterile speriate şi confuze trenau şi nu aduceau veşti îmbucurătoare. Oamenii se temeau, erau irascibili, descurajaţi şi bulversaţi şi începuseră să-şi îndrepte gândurile şi privirile în sus, la entitatea pe care până acum o huleau, făcând-o răspunzătoare pentru babilonia şi haosul create. Se rugau aprig şi fierbinte, lăsându-şi păcatele şi neînţelegerile la o parte şi sperând în mântuirea binefăcătoare. Unii profeţeau Apocalipsa, spunând că a venit timpul să plătească pentru faptele ruşinoase şi nedemne săvârşite. Spaima pusese stăpânire pe fiecare şi toţi aşteptau o minune.

În aceste vremuri şi într-un asemenea climat de teroare şi nelinişte eu şi bunica ta ne întorceam în grabă acasă cu avionul din luna de miere. Panica pusese stăpânire pe toţi ceilalţi pasageri care reflectau îngroziţi la viitoarele zile. La un moment dat avionul s-a zgîlţâit brusc, pierzând în înălţime şi nemaiputând fi stăpânit de membrii echipajului. Nu mai exista nici o speranţă, ne îndreptam cu toţii în apa învolburată a oceanului. Prăbuşirea fiind iminentă, ne-am izbit puternic de apa furioasă. Urmarea ţi-o închipui şi nu poate fi exprimată în cuvinte. Moartea şi groaza pândeau insidios şi făceau victimă după victimă. Situaţia era disperată şi fără scăpare. După momentele derutante ale ciocnirii avionului cu apa, acesta se dezintegră,  iar bucăţi ale sale pluteau în derivă sau fuseseră înghiţite de apele necruţătoare.

Am reuşit să ne prindem de o bucată de fuzelaj plutind la suprafaţă. Apa rece muşca puternic, tăindu-ne carnea. Ne ţineam cu disperare de tabla ruptă aşteptând ceva, nici noi nu ştiam bine ce. Minutele treceau greu în apa îngheţată. Oamenii încercau să rămână deasupra apei, dar neavând forţa şi rezistenţa necesare se scufundau încet în imensitatea apei ameninţătoare. Cinci dintre ei se salvaseră, şi pluteau ca şi noi agăţându-se de bucăţi ale avionului prăbuşit. Ne-am uitat în jurul nostru zărind undeva departe ceva ce părea a fi pământ. Într-adevăr uitându-ne mai bine am văzut o insulă stând semeaţă în calea oceanului. Nu părea mare dar era singurul lucru la care ne puteam gîndi. Înotând furios într-acolo încercam cu stoicism să scurtăm distanţa vrăjmaşă. Lupta cu apa şi metrii parcurşi se dădea pe viaţă şi pe moarte. Într-un final, cu ultimele forţe, atinserăm pământul stâncos. Insula era pustie, avea multă vegetaţie luxuriantă şi cîţiva munţi deloc înalţi. Am străbătut-o curioşi fără însă a găsi nimic acolo. Doar cei cinci supravieţuitori ajunşi între timp pe insulă însufleţeau atmosfera. Aşadar ne-am pomenit pe o insulă nelocuită în mijlocul oceanului neîmblânzit. Vremea era acum călduroasă, soarele strălucind puternic pe cer. Unul dintre supravieţuitori a salvat trusa medicală şi rachetele de semnalizare din excursia făcută în pădurile amazoniene. Altceva nu aveam asupra noastră, fiind cât se poate de izolaţi şi rupţi de civilizaţie.

– Mi se pare fascinant, parcă aş reciti Robinson Crusoe în zilele noastre.

– Asta nu este tot. Fascinantul urmează de acum încolo. Ceilalţi supravieţuitori erau la fel de înfricoşaţi. Încercam cu toţii să supravieţuim. Nu puteam conta pe nimeni, nimeni nu ne putea ajuta. Eram absolut singuri, noi cu vieţile noastre şi nimic altceva. Am făcut focul, mîncam peşti, crustacee şi nuci de cocos,  iar apa o strângeam în nucile de cocos goale. Ne-am improvizat refugii din frunze şi lemne pentru a ne proteja de ploaie şi frig. Urcând munţii speram să găsim pe cineva care să ne salveze, dar nu aflarăm pe nimeni. Depărtările păreau la fel de triste şi reci ca sufletele şi vieţile noastre amare. Şi pentru ca sinistrul să fie complet, bucăţi din avionul prăbuşit şi cadavre singuratice spălau ţărmurile la fel de stinghere. Le-am îngropat imediat deşi nu aveam nici un indiciu asupra identităţii lor. Cîteodată găseam cutii, geamantane sau valize inutilizabile. Nu am putut salva decât haine, puţină mîncare sau băuturi.

Printre noi se afla un evreu şi un american care s-au erijat de la început în conducători autoritari. Ironia sorţii făcea ca unii să se considere deasupra celorlalţi. Până şi aici erau clase conducătoare şi clase conduse. Suzerani şi vasali. Superiori şi inferiori. Noi ca scoţieni, un african, un coreean şi un iranian făceam parte dintre supuşi. Grupul eterogen întâmpina mari dificultăţi în a găsi echilibru şi armonie. Conflictele au apărut la scurt timp şi riscau să degenereze punându-ne viaţa în pericol. Orgoliile şi vanităţile răbufneau în lupte acerbe pentru supremaţie. Unitatea şi disciplina nu puteau înlocui prejudecăţile şi nesupunerea. Deşi vlăguiţi nici acum nu găseam calea spre linişte şi înţelegere. Şansele scădeau simţitor în fiecare zi în timp ce speranţele pentru conciliere şi împăcare dispăreau la fel de repede. Ne luptam pentru mîncare şi proviziile de apă, fiecare dorind mai mult şi crezând că are primul dreptul să le posede.

– Nu ştiu cum aţi trecut peste aceste grozăvii. Este de-a dreptul  absurd. Omul a dovedit de prea multe ori că nu poate fi decât la fel. Scuză-mă că te-am întrerupt, povesteşte mai departe. Sunt numai ochi şi urechi.

– Speranţa este cu atât mai vie cu cît prăpastia este mai mare. Să nu uiţi niciodată asta. Acum s-a întâmplat miracolul. Dumnezeu există chiar şi atunci cînd nu vrem să mai credem în el. Fiind aproape de pieire El ne-a luminat mintea şi ne-a călăuzit paşii pentru a-L găsi. Urma doar să ne ucidem între noi, dar şi-a Făcut apariţia. O furtună necruţătoare, un adevărat Potop, a îndreptat lucrurile. Ne-a deschis ochii şi ne-a trezit din inconştienţa năucitoare. Adăposturile au fost imediat distruse. Înconjuraţi de tunetele şi fulgerele Iadului am reuşit să ne retragem într-o mică peşteră rugându-ne să scăpăm teferi. Pentru prima dată pacea domnea în sînul grupului răzvrătit. De naţionalităţi şi religii diferite stăteam înfriguraţi şi temători şi ne rugam în linişte. Dezbinarea şi ura fuseseră înlocuite de pietate şi speranţă. Nu mai încercam să dominăm şi nici să ne dorim zdrobirea adversarului, de fapt nu mai aveam adversari, singurul lucru care ne preocupa era să fim sănătoşi şi să depăşim momentele dificile. Unul dintre noi începuse să creadă că am putea ajunge cu bine acasă. Neânţelegerile şi frica s-au năruit ca un vis urât, fremătam de bucurie şi entuziasm într-un viitor lipsit de griji.

Mă întreb neâncetat ce s-a întâmplat, cum am putut să ne schimbăm, ce ne-a influenţat şi mai ales cine a intervenit şi ne-a ajutat să privim situaţia altfel, diferit ca până atunci? Nu mă pot gândi decât la un singur răspuns, un miracol divin. M-am întrebat de ce noi, ce am făcut să merităm atenţia SA? Eram doar o mână de păcătoşi netrebnici şi egoişti, gata oricând să ne sfâşiem între noi pentru o înghiţitură de apă în plus.

-Şi la ce concluzie ai ajuns?

-Multe nu ştiu eu pe lumea asta, dar un lucru l-am învăţat şi l-am învăţat bine. Nu suntem vrednici de ceea ce primim şi nu ştim să preţuim ce avem. Suntem mereu nemulţumiţi şi orbi în faţa lucrurilor bune şi frumoase dăruite. Vrem mereu mai mult, suntem lacomi şi nesătui. În realitate totul este atât de simplu, ar trebui doar să urmăm semnele din jurul nostru şi să deschidem bine ochii la minunile petrecute atât de aproape de noi.

– Apropo de minuni, ce s-a întâmplat mai departe cu voi?

– Furtuna a trecut, rugăciunile au rămas şi n-au fost în zadar. La scurt timp  a trecut un transoceanic care ne-a lăsat pe fiecare nevătămat  şi în siguranţă. Sălbăticia, singurătatea, natura potrivnică nu au fost mai primejdioase decât propriile noastre orgolii şi mîndriei exagerate şi puerile. Cu alte cuvinte omul în deplina sa micime şi josnicie.

– Cînd aţi ajuns acasă cum se mai vedea lumea? Începuse războiul

nuclear planetar sau Dumnezeu săvârşise un alt miracol?

– Ştii zicala, o minune nu vine niciodată singură. Tatăl Ceresc se mai milostivise odată

decreaţia-i obraznică şi nărăvaşă şi o mîntuise din nou.După negocieri îndelungate şi extrem de dure s-a ajuns la consens, puterile recunoscute cedând şi acordând celorlalţi pretendenţi importante sume de bani şi încheind tratate de colaborare prin care se obligau la investiţii şi consiliere. La insistenţa mai multor ţări revoltate aceleaşi state mari şi puternice au fost silite să renunţe la majoritatea arsenalului de arme distrugătoare.

– Ce bine ar fi dacă s-ar întâmpla din nou aşa. Îţi înţeleg emoţia, şi eu mă simt copleşit. Presupun că întreaga-ţi viaţă a fost marcată de întâmplările neobişnuite trăite.

– Înainte vreme eram un ticălos, amator de multă băutură, scandaluri  şi femei uşoare. Mă aprindeam repede şi nu suportam să fiu contrazis. Am avut noroc să întâlnesc o femeie ca bunică-ta. Nu am meritat-o. Orice aş fi făcut, oricât de mult aş fi supărat-o, mă ierta. Aşa cred că se întâmplă şi cu Dumnezeu. Ne iartă şi încearcă mereu să ne aducă pe drumul cel bun. Noi suntem cei care îl îndepărtăm şi îl abandonăm. O facem întotdeauna cu graţie, inconştienţi şi ridicoli. Experienţele avute m-au făcut să înţeleg aceste lucruri şi să mă rog pentru iertarea păcatelor, ale mele şi ale celor din jur. Oamenii au atâta nevoie de El! Ne rînduieşte şi ne conduce vieţile şi mai presus de toate ne iubeşte. O dragoste protectoare, blândă şi curată care ar trebui să ne facă să iubim la rândul nostru viaţa şi oamenii din ea.

Trebuie să-ţi spun că Dumnezeu a intrat şi în viaţa mea. Îl simt şi acum în mine şi în tot ceea ce mi se întâmplă. Îmi dirijează viaţa şi mă face fericit. Cred că transformarea a avut loc în lumina aceea ireală când ne-a învăluit pe toţi în peştera întunecoasă şi rece. M-am gândit necontenit la ziua cînd am primit dumnezeirea şi am devenit un om cu o identitate, clară, unică şi nepreţuită. Atunci m-am născut din nou şi am început să iubesc. Sufletul s-a eliberat de năpasta faptelor vinovate ale trecutului. Libertatea dobândită mi-a dat curaj şi m-a întărit pentru greutăţile viitoare. Împlinirile şi necazurile ne învaţă să apreciem ce ne oferă viaţa şi să ne dorim să nu irosim şansele avute. Alegerile nu sunt întâmplătoare, reuşim să le urmăm doar prin energia şi forţa depuse în realizarea lor. Cel care le reuneşte şi le împinge înainte în voinţa schimbării aşteaptă să ne gîndim la El cu adevărat şi să Îl chemăm. Doar El deţine rezultatul succeselor sau eşecurilor sorţii noastre.

– Nu ai obosit? Cred că este destul pentru moment. Nu te mai gândi la ce a fost, ci la ceea ce poate fi de acum încolo. Vreau să te aud vorbind despre ce vom face în viitor. Ce zici?

– Zic că este prea târziu. Eu nu pot să mai am viitor. Îmi aştept moartea şi mă rog să vină cât mai repede. Sunt pe deplin mulţumit şi liniştit. Ştiu că m-ai înţeles şi te consider pregătit pentru viitor. Fără trecut nu există viitor. Am încredere în tine şi în cei de după tine. Vă aşteaptă momente grele care vor necesita toată energia şi vigoarea vîrstei voastre. Trebuie să fiţi oricând pregătiţi să înfruntaţi situaţiile depăşite de noi. Ele vor apărea din nou, mai negre şi mai cumplite, iar furtuna va fi şi mai devastatoare şi va mătura fără milă totul în calea ei. Altă cale nu există decât s-o biruiţi. Cred şi sper că aşa va fi. Pentru ca viaţa să se nască din nou şi să se perpetueze în continuare. Pentru strănepotul pe care nu mi l-ai dăruit şi pe care mi l-am dorit atât de mult. Te iubesc William, dar mă tem că în dragostea mea pentru tine am păcătuit faţă de ceilalţi. Nădăjduiesc că Dumnezeu mă va ierta. Acum lasă-mă te rog, mă simt obosit şi vreau să dorm.

Bătrânul cu ochii în lacrimi îi strânse mîna afectuos. William îl sărută pe frunte şi ieşi repede din cameră. Încerca astfel să-şi ascundă sentimentele puternice.

 

După treizeci de ani

 

Eu, Gallagher, fiul lui William, spun că nu a existat vreodată dragoste mai mare ca între străbunicul şi tatăl meu. Au trăit iubind şi au murit trăind. Cel mai mult însă au crezut. Cu tărie şi pasiune. Iar EL le-a ajutat şi au izbândit. I-a binecuvântat şi au ieşit victorioşi. Aşa voi face şi eu şi alţii asemenea mie. Pentru nepoţii noştri. Şi pentru viaţa izbăvitoare.