Aţi fost vreodată îndrăgostiţi? Eu da, şi încă nebuneşte. Deşi mult mai în vârstă decât mine este iubirea vieţii mele. O cheamă Betty, aşa îi spune toată lumea, şi are 67 de ani. Este înaltă, suplă, inteligentă şi sociabilă. Îi place viaţa şi mai ales să fie în centrul atenţiei. Cu o ţinută demnă, se îmbracă mereu elegant şi adoră să fie admirată. Are o energie debordantă şi nu îşi arată vârsta fiind mereu activă în stil de viaţă şi atitudine. Este foarte bogată, moştenind averea de la soţul său, fost diplomat, decedat cu mulţi ani în urmă într-un accident de automobil.
Eu sunt Paul. Am 34 de ani, sunt scriitor în timpul liber iar amara bucată de pâine mi-o câştig ca umil funcţionar în Ministerul Comerţului. Locuiesc la periferia capitalei într-un apartament modest dintr-un cartier muncitoresc. Mă întreţin prin propriile forţe şi muncesc din greu pentru a supravieţui. Am rămas singur după ce părinţii s-au stins în cutremurul devastator de acum nouă ani. Le simt în fiecare zi lipsa dar sunt prea ocupat să mă gândesc des la ei. Rudele sunt stabilite în alte oraşe din ţară, unele în străinătate, şi ţinem legătura doar telefonic fără să ne vizităm. Încerc să am cât mai multe contacte şi să câştig cât mai mulţi bani.
Aşa am cunoscut-o şi pe Betty, la o petrecere, unde am venit însoţit de un coleg pentru a încheia o afacere cu un invitat. Era strălucitoare tronând deasupra tuturor şi vorbind autoritar. I-am cerut o ţigară scumpă pe care mi-a oferit-o întrebându-mă ce caut acolo. I-am răspuns că am venit pentru bani, dar acum că am văzut-o s-a mai adăugat un motiv vizitei mele. I-a plăcut răspunsul studiindu-mă îndelung şi admirându-mi fizicul de cuceritor. Mi-a dat numărul său de telefon şi am început să ne întâlnim din ce în ce mai des, să ieşim în oraş şi, mai târziu, să facem dragoste cu pasiune. Ne-am apropiat sufleteşte fiind tot timpul împreună. Îi plăcea să facă paradă cu bogăţia ei şi ajunsese să mă întreţină deşi am continuat să merg mai departe la serviciu.
Duceam o viaţă trepidantă frecventând înalta societate în care m-a introdus treptat. Nu se sfia cu mine fiind bucuroasă să mă prezinte personajelor ilustre alături de care trăia. Mă simţeam copleşit de noua situaţie şi puţin dezorientat. Curând mi-am revenit jucând cu mândrie şi plăcere rolul de amant tânăr şi iubitor. Ne doream tot mai mult şi nu puteam trăi unul departe de celălalt. Nu o deranja statutul meu social ingrat şi m-a adoptat nu doar ca amant dar şi ca cel mai bun prieten. Viitorul părea lipsit de griji şi în culorile cele mai luminoase. Nu ne păsa de gurile rele şi de ecourile relaţiei noastre tumultuoase. Mâncam la cele mai scumpe localuri, ne distram la cele mai simandicoase petreceri şi nu ne scăpau spectacolele de balet, operă, teatru şi muzică faimoase.
Cu timpul însă devenise obositoare datorită stilului extravagant de viaţă, a dorinţelor, cochetăriilor, hatârurilor şi mofturilor cărora trebuia să le fac faţă. Nu îi plăcea să fie refuzată şi trebuia să îi îndeplinesc fiecare capriciu. Deşi mă înconjura cu toată dragostea şi tandreţea de care era capabilă, simţeam că nu îi mai pot oferi mult timp pasiunea de la începutul relaţiei. Într-un moment de sinceritate i-am mărturisit acest lucru şi că sentimentele mele se diminuaseră simţitor. O iubeam dar nu puteam s-o mint că voi mai fi ceea ce îşi dorea de la mine. Aveam nevoie de timp pentru a reflecta la ce trebuia să fac mai departe. Îmi lipseau libertatea şi viaţa simplă şi liniştită pe care le părăsisem. Paradisul se înnegurase şi vroiam să îl abandonez. Mi-a răspuns mânioasă că nu mă poate înţelege, că sunt egoist şi nerecunoscător şi că nu mă va ierta niciodată.
După ce ne-am despărţit am încetat să ne mai întâlnim şi mi-am reluat viaţa mizeră de dinainte. Până ieri. Ieri am fost sunat de comisarul Pricopie de la Poliţia criminalistică pentru a mă invita insistent la sediu să dau o declaraţie în legătură cu un tragic incident. M-am dus imediat acolo plin de presentimente sumbre. La poliţie am aflat că Betty se spânzurase de conducta de gaze. Moartea era considerată suspectă şi a trebuit să răspund la nenumărate întrebări indiscrete şi tăioase şi să scriu mai multe declaraţii până când poliţiştii s-au convins că nu am nici un amestec în comiterea faptei. Am ajuns acasă cu frisoane bălăbănindu-mi picioarele inerte. Şocul a fost atât de puternic încât m-am trântit ameţit în pat. Eram ca şi paralizat şi nu o aveam în faţa ochilor decât pe Betty.
Ce se întâmplase? De ce s-a sinucis? Să fi fost crimă aşa cum bănuia poliţia? Mii de gânduri şi întrebări mă potopeau năvalnic. Apoi pentru prima dată săgeţile din inimă au anticipat sentimentele de vină. Mă consideram vinovat în faţa mea dar mai ales în faţa societăţii. Procesul de conştiinţă se înteţea făcându-mă să asud abundent. Am folosit-o după care am abandonat-o. I-am înşelat aşteptările şi i-am rănit sentimentele. Fusesem josnic şi insensibil şi mă simţeam ca şi când eu însumi i-aş fi pus ştreangul. Ştiam că nu am ucis-o dar sufletul îmi era împovărat de sentinţele nerostite de trădare şi lipsă de loialitate.
Ce va spune lumea acum? Voi fi privit ca un asasin nemilos. Merit aceste considerente pentru că nu arătasem înţelegere şi apreciere faţă de un om care mi s-a dăruit pe de-a-ntregul. Voi merge la înmormântare ca o ultimă datorie imperioasă după care voi încerca să dispar din acest oraş blestemat. Îmi voi vinde apartamentul şi mă voi muta cât mai departe de aici. Departe de amintiri dureroase, sentimente neîmpărtăşite şi speranţe deşarte. Departe de trecut şi de propria-mi vină. Va trebui s-o iau de la capăt şi să uit. Nu ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic ci ca şi când aş merita o altă şansă. O nouă şansă prin care să-mi reevaluez viaţa şi sentimentele şi datorită căreia să mă pot uita din nou în oglindă. Oglindă în care să văd un chip căindu-se şi regretând amarnic. Nu pe Betty, dar ceea ce s-ar fi putut naşte din iubirea ei.
