„Să se revizuiască primesc,
dar să nu se schimbe nimic.”
(I.L. Caragiale)
Rândurile următoare sunt pentru oamenii rămaşi cu conştiinţa trează, pentru cei care continuă să creadă în renaşterea lumii înconjurătoare şi nu se scufundă odată cu ea, şi pentru cei care văd raza de soare acolo unde se dezlănţuie furtuna.
Ei nu au încetat să lupte şi să-şi păstreze principiile şi valorile morale şi de demnitate umană, deşi sunt consideraţi visători şi desueţi. Lor le închin modestele mele gânduri şi nu pot să nu mă gândesc la simplitatea, curajul şi cinstea lor dătătoare de lumină şi speranţă.
Rândurile în cauză nu se adresează celor care-şi fac din tristeţe şi neîmpliniri titluri de glorie cu care lovesc şi provoacă durere şi suferinţă altora, care-şi însuşesc şi preamăresc idei şi aspiraţii împotriva cărora luptă, care sfidează şi desconsideră tot ceea ce i-ar putea schimba, fiindu-le frică şi speriindu-se de ce nu înţeleg şi i-ar putea trezi la realitatea pe care singuri şi-au creat-o, care se cocoaţă fără ruşine pe socluri ameţitor de mari pentru micimea şi nulitatea dovedite, şi, nu mai puţin important, celor care-şi măsoară şi preţuiesc viaţa şi realizările după ceea ce nu pot atinge alţii.
Trăsăturile de caracter pomenite, atât calităţile cât şi defectele, conturează portretul oricărui popor, cu particularităţile sale specifice. Poporul român are multe elemente distincte, care-l fac unic şi îl diferenţiază de alcătuirea şi funcţionarea altor societăţi.
În primul rând societatea românească are din păcate o fragilă experienţă a vieţii democratice. Aceasta se leagă invariabil de monarhie, în timpul căreia s-a format statul român, ne-am câştigat independenţa, am alcătuit şi întărit instituţii vitale ale statului, fără de care nu ar fi putut să-şi continue evoluţia, şi am reuşit înfăptuirea Marii Uniri prin care toate teritoriile ţării aflate până atunci sub ocupaţii străine au revenit patriei mame. Realizările obţinute cu mari sacrificii au consolidat puterea statului, i-au crescut autoritatea şi competenţa, născându-se şi creându-se pe cale de consecinţă un sistem politic şi social cu care România a putut să se evidenţieze printre celelalte ţări ale lumii.
A fost o perioadă de profunde transformări, de progres şi propăşire economică, de înflorire a culturii şi a artelor şi de modernizare a vieţii societăţii în toate elementele sale constitutive. A fost de asemenea şi o perioadă sângeroasă şi crudă, marcată de cele două războaie mondiale, în urma cărora şi-a pierdut din nou o parte din provinciile sale istorice şi a fost nevoită să se încline şi să accepte vreme de decenii o ocupaţie străină tiranică şi nemiloasă. Lungul şi dificilul proces a continuat cu înfiinţarea noii republici populare, perioadă identificată cu o prăbuşire fără precedent în istoria ţării, totul culminând cu cei 24 de ani de crâncenă dictatură socialistă.
După evenimentele din decembrie 1989 când ţara s-a scuturat de jugul comunist, şi-a reafirmat dorinţa de libertate şi a hotărât continuarea drumului pe calea reformelor şi a democratizării, românii s-au văzut nevoiţi s-o ia de la capăt şi să-şi reia munca de Sissif modern care se pare că-i urmăreşte ca un blestem.
În ciuda eforturilor mai mult sau mai puţin concludente depuse, de aşezare şi normalizare a sistemului democratic întrerupt atât de brutal de sovietici şi de recâştigare a statutului şi a valorilor lumii civilizate, situaţia e încă departe de a mulţumi aşteptările şi năzuinţele pentru care s-a luptat şi s-a murit în trecut.
Avem de-a face cu o societate încă dezorientată, condusă şi organizată haotic, controlată din umbră de structurile vechiului regim, acum prospere şi privilegiate, monopolizând puterea politică şi economică, care nu a reuşit să se familiarizeze cu regulile democraţiei şi a capitalismului pentru simplul fapt că ele nu sunt autentice.
Nici nu e de mirare că oamenii sunt descurajaţi, rătăcind stingheri prin labirintul întortocheat al tranziţiei. Mai mult decât atât, în vremurile actuale de înjositoare privaţiuni şi restricţii, s-a accentuat cu preponderenţă criza morală a societăţii şi lipseşte cu desăvârşire promovarea demersurilor legate de competitivitatea mediilor intelectuale şi culturale, care ar trebui să devină vectorul principal şi catalizatorul stimulării şi al propagării energiilor creatoare şi spirituale.
Cel mai grav lucru rămâne însă inexistenţa unei strategii pe termen lung de dezvoltare a ţării, ce ar trebui să conţină măsuri şi iniţiative privitoare la evoluţia demografică ( se estimează că în anul 2050 populaţia României va număra… 15 milioane locuitori), la modernizarea şi îmbunătăţirea activităţii sistemului sanitar, aflat de mai mulţi ani în colaps financiar şi administrativ, a sistemului de pensii, nesusţinut financiar corespunzător deşi avem … milioane de pensionari, dintre care mulţi trăiesc la limita subzistenţei, a învăţământului, subfinanţat, aflat într-o continuă reformă a formelor fără fond, şi mai ales a perspectivelor economice, sumbre şi îngrijorătoare, cu investiţii autohtone şi străine firave, descurajate de taxele şi impozitele sufocante, de corupţia aparatului de stat şi de birocraţia stufoasă, favorabile întreţinerii corupţiei existente. Avem o rată ridicată a şomajului, urmare a dispariţiei sau restrângerii unor ramuri industriale neperformante, servicii ineficiente şi slabe calitativ, şi nu în ultimul rând, o agricultură fărâmiţată şi divizată excesiv, cu puţine exploataţii agricole mari, prost dotată şi neadaptată metodelor de producţie moderne.
Sfaturile, experienţa şi fondurile instituţiilor financiare europene şi mondiale sunt fără îndoială, cel puţin deocamdată, utile şi necesare, ele nu trebuie însă să devină vitale şi indispensabile, România având datoria de a găsi căile şi mecanismele prin care să-şi sporească şi să-şi intensifice resursele și eforturile din interior.
Revenind la contextul şi condiţiile existente în societatea românească mă tem că auspiciile actuale, din motivele enunţate mai sus, nu sunt dintre cele mai bune, aş putea spune chiar dramatice.
Odată cu trecerea timpului am devenit un popor de asistaţi social care nu pot trece iarna şi nu-şi pot plăti facturile la întreţinere fără ajutorul statului, statul reuşind cu succes să-şi subordoneze şi să dispună după bunul plac de instituţiile devenite astfel dependente de interesele sale, de la mass-media şi justiţie, până la poliţie şi administraţie publică, suntem o piaţă de desfacere profitabilă, ieftină şi bine calificată, pentru firmele străine care lucrează în lohn şi urmăresc, fără investiţii pe măsură, profit rapid şi sigur și exportăm inteligenţă şi forţă de muncă pe bandă rulantă în Europa şi în lume, nereuşind să le suplinim lipsa dar consolându-ne totuşi cu resursele lor financiare însemnate trimise sau aduse în ţară. Ne confruntăm cu o escaladare a fenomenelor infracţionale, de la cele de natură foarte gravă precum crimele, tâlhăriile şi violurile până la cele de natură financiar-economică ca evaziunea fiscală, spălarea de bani, extorsiunea şi munca la negru, şi ne îndreptăm cu paşi repezi spre un consumism păgubitor şi dezordonat, în care cultul banilor şi a valorilor sale nu face altceva decât să adâncească criza morală majoră actuală şi să ne îndepărteze de la principiile moralei creştine. Tot așa se întâmplă în multe alte state din Occident, Orientul Mijlociu şi Îndepărtat şi în Statele Unite ale Americii, confruntate de ani buni cu fenomenele specifice societăţii moderne, a căror expansiune tehnologică, mobilitate geografică, identitate culturală şi religioasă pronunţată cu vehemenţă până la forţă şi violenţă şi rapiditate a creşterii consumului pieţelor sale, generează conflicte la scară globală, crize şi recesiuni economice, deflaţie, supraproducţie, şi contribuie implicit la apariţia controversatelor fenomene ale globalismului.
Nu e nimic nou în toate aceste aspecte, ele au mai fost analizate şi discutate şi ne vor preocupa încă mult timp de acum încolo. Am simţit nevoia să le repet pentru a putea conştientiza şi sensibiliza factorii de decizie, care nu trebuie să mai întârzie să se ocupe de ele şi să le rezolve.
Ce e de făcut, cine îndrăzneşte să se încumete să pornească la drum, şi cum o să reuşească să iasă învingător? Răspunsul este simplu, tuturor ne revine uriaşa responsabilitate şi de fiecare în parte depinde progresul şi bunăstarea ţării. Începând cu educaţia pe care o primim şi ne-o însuşim, cu respectul pentru sine, pentru ceilalţi şi faţă de tot ceea ce ne înconjoară şi necesită preţuire şi atenţie, cu comportamentul şi atitudinea noastră pe plan personal, profesional şi social cu care ne definim în raport cu cei din jurul nostru, şi nu trebuie uitată de asemeni participarea şi implicarea noastră în rezolvarea dezideratelor de interes comun, care ţin de exercitarea drepturilor şi obligaţiilor fiecăruia privind în primul rând comunitatea locală de unde provine, şi în mod excepţional deciziile referitoare la treburile generale ale statului.
Observăm cu regret şi stupefacţie că tocmai cei care ar trebui în mod normal să-şi exercite influenţa şi au rol de educaţie şi formare o fac cel mai puţin. Mă refer aici la mass-media, care cu unele excepţii, preferă comercialul, senzaţionalul şi divertismentul în locul instruirii şi cultivării, la şcoală, unde competenţa şi interesul au scăzut simţitor, la biserică, devenită tot mai apatică şi mai puţin vigilentă în parohiile sale, şi în general la toate instituţiile abilitate ale statului, neonorându-şi obligaţia de a-şi îndeplini scopul şi menirea încredinţate, rezultatele lăsându-se până acum indecent de mult aşteptate.
Criza morală de care aminteam se reflectă şi chiar ne dictează şi modifică acţiunile, modul de viaţă, preocupările, moravurile, aspiraţiile şi caracterul, neputând trece nepăsători cu vederea depravarea, ipocrizia şi oportunismul, ignoranţa şi incultura, superficialitatea, suficienţa şi comoditatea, într-un cuvânt pervertirea şi îmbolnăvirea fiinţei naţionale, la fel ca şi micşorarea şi îngustarea universului uman şi a orizontului aşteptărilor sale.
Românii nu sunt nici mai proşti, nici mai deştepţi, nici mai leneşi sau muncitori decât alţii, dispun de certe posibilităţi de afirmare, de o inteligenţă ascuţită şi o profunzime a minţii remarcabile, au imaginaţie şi înclinaţii creative înnăscute şi unanim recunoscute, moştenesc o istorie şi o cultură pe cât de frământată şi zbuciumată pe atât de frumoasă şi interesantă, bogată în tradiţii şi obiceiuri de valoare inestimabilă, sunt ospitalieri, calzi şi primitori cu cei care ştiu să-i respecte şi să-i aprecieze, şi, mai presus de toate, sunt blagosloviţi de Creator cu o ţară binecuvântată, căreia mulţi se grăbesc să-i ridice imnuri de slavă dar puţini o iubesc cu adevărat. Cu toate astea nu şi-au găsit încă echilibrul şi liniştea propriei sorţi, sunt dezbinaţi şi învrăjbiţi pe criterii sociale şi materiale, nu reuşesc să-şi orânduiască eficient şi riguros munca şi viaţa şi îşi privesc cu neîncredere şi teamă viitorul şi destinul. Le lipseşte hotărârea, fermitatea şi voinţa schimbării reale a condiţiei lor actuale, umile şi dezonorante, pe care o poartă ca un stigmat de-a lungul tumultuoasei lor existenţe şi nu pot s-o facă uitată şi s-o împingă definitiv pe umerii împovăraţi ai trecutului.
În decursul timpului au existat nenumărate momente când s-au ridicat la înălţimea exigenţelor istoriei şi au avut curajul să-şi înfrunte şi să-şi schimbe destinul. La fel de multe au fost şi momentele de tristă amintire, care am fi dorit să nu fi existat şi să nu le fi trăit niciodată, dar istoria unui popor nu este scrisă întotdeauna de cei care o fac, ci de cei care şi-o asumă în numele lor.
Acum se află din nou în faţa unui asemenea moment. Vor reuşi să-şi depăşească trecutul, cu toate simptomele şi implicaţiile lui fantomatice care încă mai bântuie şi răvăşesc societatea românească, şi, înainte de toate, îşi vor redobândi încrederea, mândria şi demnitatea naţională călcate de prea multe ori în picioare de istorie şi aflate acum undeva în subsolul subconştientului colectiv? Se vor victimiza în continuare, considerându-se totalmente neputincioşi şi neajutoraţi în faţa vremurilor necruţătoare, mulţumindu-se doar să supravieţuiască, sau vor lupta cu bărbăţie şi devotament, dovedindu-şi unitatea, solidaritatea şi spiritul de sacrificiu pentru idealurile naţionale moştenite de la predecesori? Şi, în fine, se consideră ei învinşi, acceptându-şi resemnaţi soarta, sau învingători, crezând până la capăt în şansa izbânzii şi a renaşterii?
La aceste întrebări trebuie să reflecteze şi să răspundă cu sinceritate şi discernământ toţi cei cărora le pasă şi şi-au păstrat intactă trăsătura dominantă a caracterului învingătorilor –onoarea.
Nu avem voie să le ignorăm şi să le evităm la nesfârşit, de ele depinzând schimbarea evoluţiei noastre ulterioare şi a felului cum vom continua să ne privim şi să tratăm avalanşa crucialelor provocări viitoare. Provocările propriilor noastre gânduri şi sentimente.
