FEŢELE SINGURĂTĂŢII

Drumul părea nesfârşit, dar îi făcea bine; îl scutea de gânduri. Ca nişte lăcuste hulpave gândurile și trăirile îl devorau şi îi storceau energia, tot mai des în ultimul timp. Noaptea era cel mai greu, nu mai avea cum să se apere şi se zvârcolea ore întregi până când pleoapele îi cădeau grele. Se învălmăşeau, tot mai multe, într-un ritm febril, lucruri mai vechi sau mai noi, toate apărându-i în faţa ochilor parcă aievea, nedorite, tulburându-l şi neliniştindu-l.

Îşi dorea să fie liber, dar singurătatea e ca o bucată de plumb: te apasă tot timpul şi îţi amorţeşte simţurile, îţi frânge aripile nevăzute şi te ţine captiv.

Fusese mereu singur şi părea că aşa va rămâne. Era conştient de asta, dar nu putea să-şi accepte condiţia. Visa, era plin de speranţă şi de încredere în viitor. Se lupta din răsputeri cu aceste lanţuri nevăzute, căutând mereu altceva, nădăjduind, însetat de cunoaştere şi experienţe noi. Tinereţea încă îl provoca, timpul mai avea răbdare, iar sufletul lui zbuciumat galopa îndârjit spre tărâmuri vrăjite.

Dacă îşi pierdea credinţa, entuziasmul şi înflăcărarea, ar fi pierit şi fărâma de viaţă care-i mai rămăsese.  Dormea mult ziua, nu dormea nopţile şi bântuia prin viaţă ca o stafie, inert, vlăguit şi nepăsător. Mici zvâcniri, de avânt sau efervescenţă sufletească, întrerupeau, uneori, trecerea omului singur. Nu fusese tot timpul aşa. Avusese o copilărie fericită, senină, fusese înconjurat de dragoste şi ocrotit, poate prea mult ocrotit, petrecându-şi vacanţele la bunicii de la ţară, împreună cu verişoara sa. Viaţa se scurgea domol, ca o ploaie târzie de toamnă, bucurându-se de copilărie şi prieteni, până când părinţii hotărăsc emigrarea în S.U.A., la rudele lor fictive. Se opresc în Germania, unde rămân trei ani, pentru că planificata emigrare nu mai are loc.

Nu se ştie cum, dar transformări radicale au loc în el, o nouă lume se deschide şi pătrunde pe neaşteptate în viaţa lui. O lume unde jocul capătă  alte semnificaţii, iar realitatea alte nuanţe, unde lucruri noi apar şi ameninţă şi nimic nu mai pare cum a fost.

Pentru el, abia acum începea viaţa. A învăţat limba germană, a mers la şcoală, unde nu s-a prea adaptat. Nu reuşea să-şi facă prieteni, nu înţelegea lumea tinerilor, singurătatea stătea la pândă, aruncându-şi, deja, umbrele pământii. Dorul de ţară şi nemulţumirile de la şcoală l-au îndemnat să revină pe meleagurile natale, unde spera să se simtă fericit alături de vechii prieteni, alături de familie şi cu planurile sale de viitor. Dar visul trebuie să pornească de la o realitate pentru a putea deveni realitate.

Întors acasă nu mai recunoscu şi înţelese nimic. Realitatea era înspăimântătoare. Nu putea să accepte o societate care promova hoţia, ridicând-o la rang de virtute. Vechii prieteni începură să-l părăsească, neînţelegându-l. Se izolă, găsindu-şi alinare şi refugiu în cărţi, muzică şi filme. În primul rând, filme. Desigur, nu putea să-şi uite părinţii, bunica, cei care tot timpul l-au susţinut şi nu au încetat să-l iubească.

A terminat liceul, după care a urmat căutarea. Căutarea lui în el însuşi şi apoi în rândurile societăţii. Singurătatea şi izolarea l-au făcut să sufere, dar depăşind cu bine perioada dificilă reuşi să intre la facultate şi o absolvi. Odată încrederea recăpătată, apărură aspiraţiile şi năzuinţele.

Avea nevoie de alte realizări, de linişte şi împăcare. Obosise de atâtea căutări şi incertitudini. Toată viaţa e o căutare. Ne punem întrebări la care încercăm să răspundem, intrând într-un labirint de unde nu mai putem ieşi.

Soluţia e simplă: ori ne mulţumim şi ne resemnăm cu ceea ce suntem, ori căutăm în continuare, ca un eroic alergător de cursă lungă. Decizia ne aparţine şi fiecare îşi trăieşte viaţa în funcţie de calea aleasă.

Deodată, se opri brusc. Se uită în jurul său nedumerit, contrariat. Era singur, la capătul drumului, întunericul ţesându-şi de zor pânza. O lumină puternică îi lovi instantaneu privirea: nu era singur şi avea unde merge, avea încotro să se îndrepte. Avea multe de făcut şi multe îl aşteptau. Parcă fusese un vis urât, din care se trezea acum, încă nedezmeticit.

Cine a spus că e singur? Suntem singuri numai atunci când vrem să fim singuri şi nu ştim să iubim. După ce vom iubi, vom fi la rândul nostru iubiţi.

Ştia că întotdeauna va rămâne un alergător de cursă lungă, un drumeţ neobosit, mereu pe drum, veşnic plecat…

Da, acum îi era clar. Nu era singur şi nici nu va fi vreodată. Altfel da, dar nu singur.