Dumnezeu s-a născut a doua oară

Pe aspre căi ne călăuzeşte

 Providenţa ce stă la cîrma

lumilor.     

            Eschil

Oamenii, sătui de tirania lui Dumnezeu, s-au hotărît să-l omoare şi să-l îngroape. Îl urau pentru chinurile şi suferinţele necontenite prin care treceau şi îl făceau responsabil pentru nenorocirile suferite. La început îl iubeau pentru că le-a dat viaţă şi le-a oferit lumea în dar şi îi purtau respectul cuvenit oricărui Creator.

Se temeau de forţa şi puterea Lui şi nu îi ieşeau din cuvînt. Erau fericiţi cu viaţa lor simplă, se bucurau de roadele pămîntului şi de sublima lume înconjurătoare. Trăiau în armonie cu natura, dar şi unii faţă de ceilalţi. Ştiau că natura este Casa lor. De acolo veneau şi acolo trebuiau să se întoarcă, urmînd şi respectînd unica cale a naşterii şi renaşterii vieţii. Echilibrul creat era măreţ şi genera ordinea superioară a curgerii Eternului Infinit. Nimic nu părea să tulbure existenţa acestui paradis eterico-teluric. Într-o zi însă oamenii au început să se certe, apoi să se omoare unii pe alţii. Li se părea că natura nu îi mai hrănea ca înainte şi că unii sunt mai bogaţi, au mai mult decît ceilalţi. Aşa s-a născut războiul. Mai tîrziu au început să exploateze natura, să-i ceară mai mult decît putea oferi. Astfel natura n-a mai trăit în armonie cu omul, pentru că era batjocorită şi i se iroseau resursele preţioase. Omul vroia mai mult dar avea impresia că are mai puţin.

Devenise lacom, vanitos şi arogant considerînd că are dreptul să pretindă totul. Respectul pentru Dumnezeu alături de ofrandele de mulţumire aduse se pierdură în răzbunările şi învinuirile pentru situaţia creată. Cataclismele şi dezastrele abătute asupra sa îl umpleau de mînie şi furie şi erau puse pe seama dispreţului şi a ignorării suferinţelor omului şi nu a nesăbuinţei actelor iresponsabile de a nu binecuvînta prinosul oferit. Omul nu înţelegea că numai consecinţele dezmăţului şi a desfrîului în care îşi ducea negrele zile ale păcatului veşted şi puturos îl duceau la deformare şi urîţire şi ridica glasul afurisindu-l pe Creator, văzut acum ca un călău nemilos şi fără suflet. Bolile, moartea, sărăcia şi neştiinţa îl adînceau în întunericul uitării şi al deznădejdii. Viaţa nu-i era decît un lung şi chinuitor şir de zile dureroase şi umilitoare a fiinţei sale copleşită de Răul atotputernic. Dumnezeu nu reprezenta altceva decît duşmanul său de moarte, căruia i se datora putrefacţia sufletului său însîngerat. Războaiele ucideau semeni nevinovaţi, înrăiţi şi duşmănoşi. Natura, cîndva grădină primitoare şi binefăcătoare, privită ca prieten drag şi partener sfînt, fusese secătuită şi se transformase în rob al poftelor dezlănţuite din inima stearpă şi decăzută a distrugerilor din jur. Izbăvirea şi mîntuirea, prezente nu de mult ca forţe tămăduitoare şi regeneratoare, dispăruseră din raţiunea şi conştiinţa omului definitiv sălbăticit şi animalizat.

Dumnezeu dispăruse din gîndurile şi faptele sale, nu mai era de mult ascultat şi urmat ca odinioară, astfel că forţele Întunericului, stăpîne supreme peste pămîntul răvăşit de păcatele sinistre şi reci, se instalau hotărît în minţile şi cugetele oamenilor orbiţi de puterea lor devastatoare şi rînjeau satisfăcute, odios şi înfiorător. Cei fără de prihană, rămaşi credincioşi Domnului, se împuţinau şi rezistau cu greu înfruntînd curajoşi şi temerari înspăimîntătoarele urgii trăite.

Nu trecu mult şi oamenii convinşi că Dumnezeu îşi dădu duhul şi dispăruse, îl înmormîntară în fiecare oraş cu ceremonii funerare pline de fast, vesele şi stălucitoare. Erau fericiţi şi petrecură pe străzi fără discernămînt şi măsură.

Dumnezeu e mort, trăiască Dumnezeu, se răcnea din toţi rărunchii.

Cînd totul părea iremediabil pierdut, se iscă ca din senin o furtună nimicitoare, cu trăsnete şi fulgere îngrozitoare care brăzdau cerul înnegrit ca smoala, lovind năprasnic pămîntul şi spulberînd totul în cale. În scurt timp pămîntul, Edenul paradiziac din amintirea oamenilor caşti şi virtuoşi, se preschimbă într-o flacără uriaşă pîrjolind şi lăsînd în urma sa doar cenuşă şi fum. Moartea nu ocoli decît rămăşiţele armatelor credincioase Domnului, care se jurară că văzuseră văpăi mistuitoare undeva în tăriile ascunse ale cerului.

După furtună cerul se lumină devenind curat şi senin ca lacrima de cleştar, cei prezenţi, puţini la număr dar inimoşi şi înflăcăraţi, văzînd o scară pe care coborî un om înalt, cu ochii ca de foc şi părul alb ca omătul.

Minunea odată recunoscută, Stăpînul Cerului îi îmbrăţişă şi îi strînse cu dragoste la pieptul său protector, promiţîndu-le că acum este unul de-ai lor şi vor împărţi împreună noua Lui Casă şi Familie. Urmă un botez al vieţii prin care se născu un copil ce fu botezat de Domnul Cerului şi al Pămîntului. Ceremonie sacră, noul născut fiind spălat cu apă pură dintr-un izvor vindecător. Acelaşi Crai Mare binecuvîntă o căsătorie prin unirea simbolică a mîinilor mirilor în rugăciunile şi cîntecele nuntaşilor. Animalele prezente supravieţuitoare Urgiei se bucurau şi trăiau alături de oameni în frăţie şi pace. Erau libere ca şi oamenii şi se înfruptau din îndestularea traiului comun, ajutîndu-i cu forţa şi priceperea lor în activităţile zilnice.

Viaţa era simplă şi austeră, îşi făceau culcuşuri din frunze şi crengi prin desişuri primitoare, se hrăneau din bogăţia pămîntului pentru a-şi astîmpăra foamea, ţineau procesiuni religioase sacrificînd animalele pentru recolte mănoase, ploaie sau fertilitate, lucrau pămîntul folosindu-şi inteligenţa şi iscusinţa împreună cu fraţii lor de muncă animalele, se îngrijeau şi se tratau cu plante ale căror efecte miraculoase le descoperiseră de-a lungul timpului, şi erau fericiţi şi tihniţi în sufletele lor generoase. Nu exista ură sau duşmănie, putîndu-se bucura de fructele îmbelşugate şi îmbietoare ale pămîntului iubitor şi ospitalier.

Împăratul Împăraţilor îi vizita des coborînd pe scara sa magică, împărtăşindu-le viaţa şi conducînd uneori pricinile de judecată sau neorînduielile. Totul se făcea după crezul, vrerea şi prin înţelepciunea sa nemărginită.

Viaţa bolnavă, stricată şi disperată din trecut era înlocuită de curăţirea şi primenirea sufletească actuală.

Pămîntul respira sănătos şi prosper, oamenii trăiau frumos şi cumpătat şi nu uitau să-şi asculte Conducătorul în sfaturile şi acţiunile întreprinse.

Acestea fiind zise mă opresc aici cu rîndurile relatate. Ele mi-au fost povestite de cei care le-au trăit, asemenea celor de dinaintea lor. Dacă acestea sunt adevărate rămîne să hotărască cititorul. Ceea ce cu siguranţă pot să adaug este că Paradisul amintit este departe de a deveni realitate pe pămînt. El trăieşte însă şi va dăinui în visele şi speranţele fiecăruia dintre noi. Nu ne rămîne decît să le salvăm şi să le facem să pară demne şi credibile. Pentru că reprezintă moştenirea, dar şi unica noastră responsabilitate.