Pentru prima dată mă simt LIBER, acea libertate interioară care rezonează cu cea materială, obiectivă. Am alergat după ea în direcţia greşită, m-am concentrat pe ţeluri şi deziderate nobile, ce-i drept, dar total desconsiderate de cei din jur. Experienţele trăite m-au întărit şi mi-au deschis mintea, mi-au arătat lumea şi m-au ajutat să cunosc mai bine oamenii, să nu mă tem de ei şi să mă impun. Am învăţat multe , şi deşi ştiu încă prea puţin, am înţeles că nu poţi şti niciodată nimic. Alergăm după himere, ne îmbătăm cu iluzii, călătorim pe pînza fragilă a viselor trecătoare, considerîndu-ne însă mari şi tari, puternici şi viteji, inteligenţi şi aroganţi. Adevărul este că nu ne mai trezim din minciunile cu care ne hrănim şi care au devenit indispensabile. Ciudată,grotescă,absurdă,măruntă şi extrem de hilară este fiinţa umană. Schimbă rolurile şi măştile ca pe şosete, se crede măreţ şi grandios, spectacolul oferit apărînd întotdeauna viu, dinamic, în plină efervescenţă a nimicniciei şi geniului său. Omul. Cu cît încerci să-l cunoşti mai bine, cu atît îţi fuge mai iute din faţa ochilor minţii, asemeni vîrtejului vieţii. Ambele sunt la fel de relative şi de confuze.
Am lucrat în case memoriale, muzee şi biblioteci, am avut meserii frumoase dar urîţite de cei care le practică. Le înjosesc moral şi le mutilează intelectual. Locuri sublime ale întemeietorilor ajung caricaturi ale contemporanilor. Trist şi în acelaşi timp banal în peisajul apocaliptic existent astăzi pretutindeni. Ne scufundăm zîmbind şi defilînd triumfător. Nu vi se pare că însăşi absurdul a devenit desuet? Mie da. Oricum, cine sunt eu? Un fulg suflat de vînt, udat de ploi, un far, rămînînd neînsemnat în bezna şi haosul care ne înconjoară. Sau poate că cine ştie, cutia Pandorei este într-adevăr o legendă?
Vom trăi murind, sau vom muri trăind? Aceasta mi se pare întrebarea fundamentală în faţa căreia ne aflăm. Dacă vom ŞTI să răspundem, vom supravieţui, dacă nu, vom muri. În acest secol, în această epocă, sau în altă eră, care dacă nu s-a născut, este pe punctul de a se naşte. Dar, din nou, cine ştie ce va azvîrli marea la ţărm? Un cadavru, o barcă de salvare sau poate oul lui Columb, ca să ne naştem şi să renaştem încă o dată, aşa cum s-a întîmplat pînă acum.
M-am întors acasă, în familie. Mă refer aici la acel loc unde să poţi să te
reîntorci, să-ţi (re)găseşti originile, legăturile rupte cîndva, care însă mai pot fi înnodate şi strînse, strînse în aşa fel încît să nu se mai rupă vreodată. Aşa trebuie să fie şi viaţa cu al său HOMO SAPIENS şi HOMO RATIONALIS, devenit între timp HOMO VANITATIS, HOMO ERRATICUS SIC REUS.
Deşi zac singur într-un laborator de metrologie cu un computer în faţă, mă simt bine, reconfortant, şi atît cît se poate simţi un om de împlinit. Pentru că am Libertatea deplină să fac ce doresc. Afară lumea rea, egoistă şi proastă. Cu cît este mai rea cu atît este mai proastă, şi viceversa. Încă un lucru învăţat în ucenicia vieţii. Nu îmi pasă de vreme ce am voinţa şi putinţa de a mă gîndi sau a mă răzgîndi asupra întregului UNIVERS. Universul meu, răsfrînt prin şi de CEILALŢI. EU ŞI CEILALŢI, CEILALŢI ŞI EU. Teribil de înspăimîntător şi de comic totodată. Viaţa înseamnă şi una şi alta. Nu se exclud şi nici nu se completează, doar există, convieţuiesc. Mint, nu sunt chiar singur, mai este şi domnul Radu. Voi numi astfel un tînăr şi ambiţios om de familie şi societate. Este prietenul meu, singurul cred, cu care pot discuta orice, Liber şi neîngrădit, fără a ne putea pierde prietenia.
Prietenia, alt cuvînt ca atîtea altele golit de conţinut. Astăzi n-a mai rămas decît un lux pe care doar înţelepţii şi-l mai permit. De ce înţelepţii? Pentru că ei îi cunosc mirosul şi culoarea, şi i-au simţit gustul. În rest, prietenia este o curvă, mereu atrăgătoare, frumos parfumată, cu aere de cocotă pariziană sau matroană universală. Să nu ne amăgim, tot curvă se numeşte, oricum i-am spune.
Între mine şi domnul Radu este însă altceva, acel ceva indescriptibil şi imprescriptibil, care mai supravieţuieşte răzleţ şi există între suflete nealterate, întregi şi sănătoase. Întotdeauna greu de găsit, de cîştigat şi aproape imposibil de păstrat. Boala este molipsitoare, iar nebunia îl apasă tot mai mult pe om, dezonorîndu-l şi umilindu-l. Un biet bufon, pierdut între cuceririle şi izbînzile sale, mari şi mici, meschine sau generoase, adevărate sau false. Cei sănătoşi par nebuni pentru nebunii care îi îmbolnăvesc. Aceasta este tragi-comedia jucată de ceva vreme pe scena mondială. Cîte acte are, cînd se va termina, care va fi deznodămîntul, mereu neobositul cine ştie. Cert este că are auditoriu, succesul fiind răsunător. Se cer chiar bisuri, pînă cînd nebunia, versus recunoştinţa şi recunoaşterea sunt perfect interpretate.