Poate fi comunicarea profundă, reală, totală? Sau este doar un ideal la care omul tinde dar niciodată nu-l atinge? Omul modern are o infinitate de căi și de mijloace pentru a-și perfecționa comunicarea, este ajutat de știință și de tehnologie, cu rezultate din ce în ce mai spectaculoase și mai eficiente, dar se poate mulțumi doar cu atât? A devenit el mai comunicativ, mai deschis, mai tolerant, mai sociabil? Viața comodă, confortabilă și super-mecanizată înseamnă și abilități sociale mai mari? Sau totul face parte din iluzia milenară a omenirii că va sparge cândva barierele spațiului, ale vârstei, ale frumuseții și sănătății veșnice într-o lume uniformizată, supusă și dișciplinată în care conștiința de sine de până acum, capabilă de spirit înalt, judecată critică și valori și principii morale și etice să se transforme în fiabilitatea programelor individuale ale mașinilor de mâine.
Răspunsurile la toate aceste întrebări și reflecții au nevoie de singurul instrument capabil să scruteze viitorul și care nu greșește niciodată în aprecierile și evaluările sale: timpul cu secretele și misterele ce stau ascunse în clepsidra aurită, minunată așteptând să fie dezvăluite.
Ceea ce însă se poate spune cu siguranță astăzi este că omul și-a stabilit obiective temerare în ceea ce privește devenirea sa biologică și umană, că se dorește un erou și un salvator al planetei sale bolnave în prag de extincție, că își investește energia, inteligența creatoare și pasiunea în proiecte diverse și ambițioase tehnologice, tehnice și științifice dar neglijează și pune în pericol progresul cultural și spiritual limitându-se la rolul de consumator pasiv, individualist și feroce în raport cu avalanșa de servicii și produse ale globalismului economic păgubos actual și că abandonează preocupările și țelurile morale, etice și religioase ființând frecvent la nivelul instinctelor sexuale primare.
Se înstrăinează și se izolează datorită ritmului și mobilității uriașe la care este supus pentru a supraviețui în lumea ostilă, violentă, nesigură și zbuciumată din prezent și suferă de anxietate, tulburări de comportament, are tendințe suicidale și este tot mai bolnav din cauza mediului poluat și a industriei care nu ține seama decât de profiturile sale inimaginabile, a alimentației precare și deficitare, a serviciilor și condițiilor din sistemul sanitar, costisitoare dar fără banii, dotările sau umanitarismul necesare dar și a schimbărilor existențiale care îl obligă la acțiune și decizie stresante, fără a îi lăsa posibilitatea să se și bucure de rezultatele acestor hotărâri. Este acea trestie cugetătoare, o combinație unică, cinică și perversă între înger și animalul social al lui Socrate, și încearcă asemenea personajelor din poveste să fie nemuritor, frumos și rece în palatul somptuos pe care și l-a construit, dar căruia îi surpă zidurile în fiecare zi, nereușind sau nemaiputând să se sacrifice pentru a se salva ca în baladele populare din vechime.
Occidentul cu progresul său științific și tehnic, cu descoperirile geografice care au sfidat mările și oceanele și au mărit și dezvoltat lumea cunoscută în acele timpuri, cu moștenirea civilizației și a culturii trecută prin faze succesive ale măreției, geniului și grandorii minții umane (Renașterea, Umanismul, Belle Epoque și terminând cu Postmodernismul), cu revoluțiile religioase cutremurând și scindând Biserica în numeroase ramuri și facțiuni dar nereușind să-i știrbească din autoritate și din mesaj, se află acum în declin. A condus lumea autoritar timp de secole, a fost un veritabil atlet puternic și rezistent în lupta cu maratonul vicisitudinilor vremurilor, o locomotivă care a tras și a atras în încleștarea sa titanică cu limitele cognoscibile și necognoscibile toate vagoanele trenului viitorului, străduindu-se din răsputeri să-i urmeze regimul infernal de viteză, dar acum dă semne de oboseală și a încetinit viteza. Conduce în continuare trenul, stabilindu-i traseul și direcția, întrebarea este însă cât va mai rezista ritmului amețitor pe care singur și l-a impus.
Declinul era anunțat și face parte din legea firii, acel echilibru cosmic universal la care toți luăm parte și pe care trebuie să îl respectăm. La fel ca frații și surorile sale din trecut, imperii uluitoare care asemenea Occidentului păreau inexpugnabile la un moment dat, și acesta a cunoscut dezvoltarea maximă, adică a ajuns la apogeu, dar acum se îndreaptă, mai mult sau mai puțin lent sau rapid, spre ieșirea de pe scena istoriei, lăsând în urmă una dintre cele mai strălucite civilizații care au existat vreodată.
Ce anume îi va provoca dispariția, care va fi contextul socio-economic și condițiile propice care să conducă în final la sucombare mă tem că trebuie din nou să cerem părerea expertului deja amintit, prieten fidel sau după caz dușman aprig al existenței noastre atât de încercate: timpul cu a sa discreție obsedantă, mereu supărătoare.
Unul dintre scenariile preferate se referă la temutul Imperiu Roman, pe care Occidentul îl moștenește și de la care își revendică originea nobilă. Și unul și altul ar trece în neființă în mod similar, la originea prăbușirii lor aflându-se atacurile „barbarilor”, doar că dacă acum aproape 2000 de ani au fost valurile migratorilor triburilor germanice, actualmente pericolul vine de la refugiații de religie musulmană.
Pericolul islamizării Europei nu poate fi negat, însă evoluția scenariului amintit nu reprezintă nici specialitatea și nu este nici de competența mea, mă rezum doar la a spune că cine va fi mai vigilent și mai atent cu piesele de șah de pe tabla politicii internaționale va ieși în cele din urmă învingător din conflictele și crizele persistând încă de la apariția cruciadelor.
Se poate vorbi și de alți competitori care amenință supremația Occidentului. O serie de reputați comentatori și analiști dau ca sigură în viitorul predictibil preluarea Chinei și a Indiei de la Statele Unite ale Americii și a Europei în ansamblul său a controlului și cuceririi puterii în relațiile internaționale. Competiția politică, economică și culturală a fost întotdeauna motorul schimbărilor și a înnoirilor din viața statelor și a națiunilor de pe glob, să sperăm că golul lăsat de liderii mondiali nu va declanșa un seism din care să piardă toți ceilalți. Pericolul iminent la care este expusă umanitatea nu ține de faptul că Occidentul va dispărea treptat, este un lucru inevitabil așa cum am explicat deja, ci de urmările acestui eveniment epocal.
Cum va ști și ce mijloace va folosi lumea pentru a depăși traumele despărțirii de acest colos? „Spectacolul trebuie să meargă mai departe” spune refrenul unui îndrăgit cântec, de proveniență tot occidentală. Tot așa și spectacolul evoluției vieții, singura care dă sens și conținut în derularea evenimentelor și a întâmplărilor trăite de om, trebuie să își urmeze neabătut cursul existenței umane.
Odată cu apariția omului pe pământ semințiile și rasele umane s-au înmulțit, mai târziu au creat civilizații mai mult sau mai puțin durabile, pentru ca în cele din urmă să se amestece cu alte rase care le-au cucerit datorită elanului vital și a instinctului de supraviețuire. Prin acest lanț nesfârșit viața s-a perpetuat, imperii și civilizații au fost înlocuite de altele într-un efort admirabil de voință și putere de adaptare. Sângele raselor perindate a fost permanent regenerat prin succesiunile care le-au dat forță, vigoare și rezistență în a-și realiza misiunea.
Așadar nu trebuie să ne temem de consecințele evoluției. Sarcina noastră istorică este de a ne lupta pentru a menține și a transmite mai departe generațiilor viitoare moștenirea unică primită. De a ne aduce fiecare contribuția în a o ajuta să dăinuie și să-și depășească limitele. Mâine trebuie să apară la fel de sigur și de real ca astăzi. Nimeni și nimic nu trebuie să ne zdruncine crezul, bucuria, speranța și pasiunea în a crea o lume mai bună, mai frumoasă, mai trainică și de a ne jertfi pentru ea. Cu cât moștenirea este mai înălțătoare cu atât civilizația va supraviețui mai mult. De fiecare dintre noi depinde existența sa.
Rolul omului este de a procrea și de a lăsa ceva în urmă. Ceva la care urmașii să se gândească, să cinstească și să-i închine memoria. Doar atunci viața omului are sens și rost. Același lucru se întâmplă și cu civilizațiile. Au sens când memoria umanității vorbește despre ele și le onorează. Când ideea se transformă în vis iar visul în realitate. O realitate care întrece închipuirea și se vrea aproape de perfecțiune.
Occidentul și-a realizat menirea. Mai mult decât putea cineva spera sau visa. Civilizațiile care îi vor lua locul vor împrumuta și copia din organizarea, obiceiurile și valorile sale. El va supraviețui prin ele și va avea în continuare o existență strălucită. Nu va dispărea ci va continua și se va perpetua în urmașii săi care nu vor putea să-i distrugă spiritul și mesajul. Din ruinele doborâte se va naște o civilizație care își va întrece predecesoarea. Astfel spectacolul evoluției vieții va da reprezentații și mai fastuoase.
În încheiere aș dori să aduc un argument în sprijinul afirmațiilor mele. După ce cănducătorii vizigoți au prădat și cucerit Roma antică, regele vizigot Alaric al II-lea (484-507), de religie ariană, a permis episcopilor bisericii catolice ale romanilor să țină Conciliul de la Agde din anul 506, prin care s-a dorit o egalitate a drepturilor religioase cu aceștia. Mai mult el a îngăduit juriștilor romani să alcătuiască o culegere de legi pe baza principiului dreptului roman care să reglementeze juridic viața romanilor. Acest cod a intrat în vigoare în anul 506 și s-a numit Lex Romana Visigothorum, cunoscut și ca Breviarium Alaricianum, după numele inițiatorului său.
