CONFESIUNILE UNUI OM OBOSIT

Mă trezesc. Am avut un somn agitat, zvârcolindu-mă toată noaptea. Sosirea dimineţii a fost o adevărată binecuvântare. Coşmaruri negre m-au măcinat şi chinuit până dimineaţa, aruncându-mă şi abandonându-mă în infinitul inefabil al subconştientului. Păreau adevărate colonii de lilieci înfometaţi, pregătiţi să atace şi să-şi devoreze mai repede prada.

Îmi amintesc că deziluziile şi dezamăgirile lumii în care trăiesc au contribuit la neîmplinirea mult aşteptatului meu periplu nocturn. După ce m-am sculat din pat şi mi-am revenit, mă pregătesc, ca de obicei, să trag draperia pentru a deschide fereastra. Fereastra către o lume nouă …

În ciuda bunelor intenţii, priveliştea înfăţişată mă înfioară. Lumea se urâţise, se deformase, era mult mai zbuciumată şi mai nesigură. Domneau aceeaşi atmosferă sumbră şi dezolantă, acelaşi cotidian prăfuit, suspendat parcă în timp şi spaţiu, şi se juca aceeaşi parodie jalnică, cu actori perfecţionaţi în fiecare zi pentru roluri groteşti şi mediocre, ce frizează de multe ori ridicolul şi absurdul.

Ai fi fost pe deplin îndrituit să-ţi declini speranţa schimbării, resemnându-te şi împăcându-te cu iminenţa sfârşitului. Nici măcar râsul, umorul, altădată armă tăioasă, nu mai poate ajuta.

Aceasta este haznaua unde am ajuns după anii grei de tranziţie sufocantă şi atât de imprevizibilă, că până şi gropile din asfalt se înmulţesc, în loc să se diminueze şi se lărgesc, în loc să se micşoreze.

Te întrebi ce înseamnă, de fapt, această tranziţie şi unde ne conduce? Spre Europa, o să-mi răspundeţi toţi, la unison, ţinutul magic, prosper şi atât de râvnit de noi toţi, de parcă am fi o ţară papuaşă de pe un alt continent şi drumul ar părea imposibil. Ce ascunde, în realitate, acest cuvânt? Nu cumva imaginea găunoasă a sistemului actual în derivă? Nu cumva stindardul unei cauze fantomatice, impuse şi atent administrate de simpla rotire de cadre a stafiilor trecutului? Comuniştii de ieri sunt capitaliştii de azi, servilismul şi obedienţa de ieri s-au transformat în opulenţa şi megalomania de azi, iar din suspiciunea şi teama avute cândva nu a mai rămas decât aroganţa şi cinismul. Doar modul de a face politică diferă.

Avem acum mai mulţi „tătuci”, mai multe legi, instituţii, ierarhii şi competenţe, lipsind însă singurul lucru care le-ar putea pune în valoare: identitatea naţională.

Cred că la asta se rezumă lecţia istorică pe care România nu a reuşit să o înţeleagă. Neînţelegând-o nu va putea nici să o accepte. I-a lipsit şi îi lipseşte, în continuare, omogenitatea şi solidaritatea care să pună în mişcare mecanismul greoi şi ruginit al democraţiei.

Reformarea şi modernizarea ţării vin din interior, iar înfăptuirea lor depinde doar  de priceperea şi determinarea noastră, a întregii naţiuni. Nimeni din exterior nu poate să intervină şi să ne impună ce avem de făcut, ajutorul dat se referă exclusiv la strategii şi măsuri ce trebuie aplicate.

Mai departe rămâne ca noi înşine să avem înţelepciunea şi disponibilitatea necesară de a găsi căile şi modalităţile concrete prin care aceste măsuri pot fi corect adoptate şi implementate, ţinând cont de realităţile şi specificul naţional.

Nu ştiu, însă, dacă suntem pregătiţi şi suficient de motivaţi pentru etapa crucială care ne aşteaptă şi dacă suntem cu adevărat conştienţi de miza enormă a jocului numit economie de piaţă autentică, ale cărui reguli abia începem să le învăţăm.

Cunoaştem cu toţii tarele acestui popor demn şi curajos, confruntat de-a lungul timpului şi luptându-se din răsputeri pentru idealuri şi năzuinţe care astăzi nu mai au aceeaşi însemnătate: sentimentul înălţător al păstrării, conservării şi neîntinării ideilor şi simbolurilor naţionale, fie că e vorba de imn, cetăţenie sau drapel.

E greu să îţi mai însuşeşti sau să dobândeşti aceste nobile aspiraţii, lăsate cu glas de sânge de înaintaşi, într-o ţară devastată şi dezbinată de sărăcie, şomaj şi corupţie, unde cel mai puternic, adică cel cu bani, dictează şi conduce manipulând. În climatul de insecuritate şi dezordine de la noi, dreptatea şi adevărul au ajuns să fie amintiri nostalgice ale braţului mutilat al legii în vigoare – legea banului -, munca a fost înlocuită de hoţie şi de înşelătorie, iar cinstea a căzut deja în derizoriu, fiind considerată naivitate. Când apele sunt tulburi, gunoaiele ies la suprafaţă, spune o zicală, care ilustrează perfect atât de ambigua şi haotica noastră realitate românească post-revoluţionară.

Românul a fost şi rămâne un sentimental cu fire de artist, excelând prin inteligenţă şi ingeniozitate, plin de imaginaţie şi de resurse creative native, dar care dintotdeauna nu a reuşit să se capaciteze pentru a-şi putea exploata imensul potenţial spiritual şi fizic, cu care a uimit şi continuă să uimească întreaga lume.

Reflexele şi comportamentele greu de uitat şi de depăşit din anii crânceni ai dictaturii comuniste, lipsa armoniei şi stabilităţii sociale, fărâmiţată de excesiva sa polarizare, ineficienţa şi slăbiciunile clasei politice, prost organizată şi prea puţin conectată cerinţelor şi rigorilor lumii democratice tradiţionale, preocupată şi interesată de a menţine aceleaşi pârghii coercitive retrograde, inerţia, apatia şi fuga de răspundere, care împiedică dezvoltarea oricăror iniţiative şi atitudini a ceea ce se urmăreşte a deveni educaţie civică, toate corespund şi înglobează acelaşi principiu primordial numit identitate. Fără ea totul se surpă şi se destramă, ca o casă alcătuită din cărţi de joc.

Fiecare popor îşi trage seva din salvarea şi renaşterea resurselor sale şi poate supravieţui doar dacă ştie când şi mai ales cum să şi le utilizeze. Astfel se păstrează şi se construieşte legătura şi puntea fragilă dintre trecut şi prezent şi se poate pregăti în linişte viitorul, adică progresul.

Avem nevoie acum şi trebuie să ştim cui predăm ştafeta. Generaţiile viitoare nu trebuie să moştenească greşelile trecutului pentru a putea spera la un alt viitor mai demn şi mai sigur.

Atunci voi putea şi eu să deschid nestingherit fereastra privind cu încredere la lumea care abia aşteaptă să se nască. O lume nouă, unită şi puternică, la care să nu mai fim nevoiţi doar să visăm sau să ne-o imaginăm.