Apariţia celor trei domni eleganţi în arşiţa dogoritoare a soarelui miră pe toată lumea. Costumele le erau lăbărţate odată cu trecerea anilor. Erau singuri pe câmpul dezolant unde buldozerul se pregătea să demoleze o clădire veche şi părăginită din secolul trecut. Echipa de muncitori începea să intervină pentru îndepărtarea molozului şi a dărâmăturilor. Nu se ştia de ce, dar distinşii domni păreau trişti şi melancolici. Cînd zidurile au început să cadă, dând naştere unui nor de praf sufocant parcă asistau la o înmormântare misterioasă. Stăteau gravi şi sobri pe marginea drumului urmărind înduioşaţi cum imobilul era făcut una cu pământul. Rămânând până la sfârşitul demolării, făceau impresie stranie trecătorilor.
Au părăsit, apoi, locul încet şi resemnaţi ca şi când ar fi urmat un dric inexistent. S-au îndreptat spre o cârciumă din apropiere, unde, în faţa băuturii, frunţile au început să se mai descreţească şi voia bună să apară. Unda de tristeţe rămăsese însă şi era lesne de observat că gînduri tainice continuau să-i preocupe. Ciocneau în linişte, fără excese şi vorbe inutile. În discuţia lor reţinută foloseau aproape cu obstinaţie numele Louis Jackman, nume pe care îl rosteau cu veneraţie şi mult respect.
De la cârciumă traversară parcul şi merseră la unul dintre ei acasă. Locuia singur într-un apartament transformat în muzeu viu, destinat prietenilor apropiaţi. De cum intrai, puteai vedea o mulţime de trofee, fotografii, tablouri, articole din ziare şi echipamente sportive ce reprezentau momente importante din viaţa sportivă îndelungată a proprietarului. Sanctuarul său, aşa cum îi spunea adesea, te aducea mai aproape de lumea baschetului şi a performanţelor pe care i le oferise acesta de-a lungul timpului. Începuse de copil şi parcursese toate etapele unei cariere desăvârşite. După teminarea carierei de jucător intrase în antrenorat şi câştigase zeci de trofee cu echipele de juniori sau profesionişti conduse.
Cunoscut în toată America de după marele război, lui şi credincioşilor săi prieteni le plăcea să se întoarcă aici ori de cîte ori aveau ocazia să depene amintiri din bogata lor experienţă sportivă. Cu atât mai rămăseseră şi asta îi făcea cu adevărat fericiţi. Ţinea de tradiţia pe care o păstrau cu sfinţenie ca pe cel mai de preţ bun. Astăzi, însă, aveau un motiv special pentru care se strânseseră din nou aici. Între Louis Jackman şi clădirea distrusă era o legătură indestructibilă, căreia îi datorau totul.
Louis Jackman fusese jucător de geniu şi, mai târziu, antrenor celebru, care deţinea sala de baschet ce tocmai fusese demolată. Obişnuia să îşi aleagă elevii dintre copiii talentaţi jucând baschet pe stradă în cartierul unde locuia. Aşa se întâmplase şi cu copiii de odinioară şi prietenii din prezent care băteau mingea în cartier şi fuseseră descoperiţi de „Mr. Talent”, cum i se spunea, pentru ochiul său experimentat şi intuiţia extraordinară în a descoperi copii talentaţi, formaţi şi şlefuiţi mai departe pentru o carieră de succes.
Sute, mii de copii fuseseră îndrumaţi de antrenorul cu trup de uriaş şi chip blând de copil pe drumul victoriei sportive. Sever câteodată dar întotdeauna binevoitor, puţini antrenori din ţară se puteau mândri cu rezultatele şi performanţele sale deosebite. Ştia să comunice, se făcea plăcut prin zâmbetul său luminos şi prin glumele inteligente aflate tot timpul în gura-i veselă şi indiscretă; te făcea să îndrăgeşti sportul prin atmosfera destinsă şi motivantă creată iar mulţi dintre copii îl vedeau ca pe un părinte, implicându-se acolo unde putea; şi era ascultat în situaţii personale cu sfaturi şi cu fapte drepte şi bune. Un om cumpătat, serios şi generos, greu de uitat şi de abandonat de generaţii întregi, chiar şi acum, după moartea sa fulgerătoare. La înmormântare, nu uitaseră să-i aducă omagiile cuvenite acoperindu-l de flori şi vărsând multe lacrimi amare, amintindu-şi de talentul său pedagogic şi de firea apropiată şi prietenoasă.
Fiul său, moştenind sala şi fiind un om de afaceri lacom şi mârşav, hotărâse, după munca părintelui său de zeci de ani, să vândă locul, astfel că noul proprietar hotărâse s-o dărâme şi să facă în locul ei supermarket cu locuri de parcare şi bănci comerciale. Legenda, deşi stinsă şi întreruptă neaşteptat de brusc, nu fusese nicidecum uitată, trăind mai departe în sufletele îndurerate ale copiilor şi părinţilor recunoscători pentru viitorul glorios din viaţa împlinită.
Cei trei prieteni, ca într-un ritual barbar de mult uitat, se întâlneau regulat în „sanctuarul” sportiv al celui mai mare dintre ei pentru a-şi sărbători faptele de vitejie din tinereţe. Odată, sala sportivă dispărută se sfârşise o nouă etapă din amintirile lor trainice şi durabile. Antrenorul scump şi drag se despărţea de ei pentru totdeauna. Vor continua, însă, să-l cinstească şi să şi-l amintească, de parcă nu ar fi încetat să-şi ţină antrenamentele riguroase şi calme de pe timpuri. Acum, studiau cu atenţie trofeele, fotografiile şi tablourile, în care puteau fi văzute şi multe personalităţi din afara baschetului şi a sportului în general. O viaţă de om strânsă într-un apartament.
Îşi vorbeau pasionat şi gălăgios, râzând zgomotos de întâmplările hazlii care le marcaseră existenţa. Emoţiile alunecau vijelios din sufletele înfierbântate. Povesteau despre colegi dispăruţi, adversari înverşunaţi, competiţii tensionate şi încrâncenate şi trofee importante câştigate. Erau bucuroşi şi entuziasmaţi ca nişte copii puşi în faţa unor surprize neaşteptate. Ochii le erau umezi şi continuau să cadă pe gânduri, înveseliţi şi însufleţiţi. Tumultul furibund al râsetelor şi exclamaţilor pătimaşe se înteţea odată cu descoperirea mereu altor evenimente şi amintiri. Vacarmul părea asurzitor şi datorită băuturilor îmbietoare la voie bună şi vorbe de duh.
Am uitat să vă spun, dar cei trei, de obicei sobri şi serioşi, deveneau, în împrejurările date, vorbăreţi şi profunzi, asemenea filozofilor în faţa discursurilor inspirate şi lungi. Le plăcea să-şi amintească şi de întâlnirile, onorurile şi distincţiile avute sau primite de la diferite oficialităţi şi politicieni.
Nimic nu tulbura nevoia şi dorinţa fierbinte de a-şi retrăi triumful şi gloria din vremurile îndepărtate. Se gândeau la trecut, pentru a reuşi să-şi justifice prezentul. Căutau să sărbătorească fiecare prilej care le dădea posibilitatea să trăiască şi să aducă la viaţă trecutul. Nu aveau altceva de care să se agaţe şi care să-i ajute să se simtă din nou tineri, încrezători în destin şi viitor. Petrecerea continua, în timp ce prietenii noştri nu se mai opreau din extazul clipelor magice ale tinereţii pierdute. Momentele înălţătoare se înlănţuiau firesc, pline de lumina şi culorile calde şi vii ale vieţii. Orele treceau pe nesimţite, întunericul apropiindu-se grabnic. Vara se manifesta în hainele-i de gală, parfumate şi strălucitoare. Căldura toridă trecuse fiind înlocuită de un vânticel distant şi răcoros. O boare calmă, frumos mirositoare, se răspândea pe străzile oraşului picotind. Foştii sportivi oboseau şi ei de la distracţia prelungită, răscolitoare. Băutura îi ameţise cu gustul ei dulce, efervescent. Limbile li se împleticeau în gură, ochii li-i erau împăienjeniţi. Vorbeau mai puţin, capetele căzîndu-le greoaie pe piept. După multe toasturi, şuvoaie de gânduri şi torente de vorbe, sărbătoriţii se gândeau la drumul greu până acasă şi la somnul izbăvitor.
În ciuda clipelor halucinante şi a atmosferei de neuitat, trebuiau să se despartă. Se clătinau pe picioarele nesigure, se salutau, îşi strângeau călduros mâinile, îşi prindeau corpurile într-o îmbrăţişare scurtă, dar cordială, şi, la sfârşit, nu uitau să-şi vorbească şi să stabilească o nouă întâlnire, care trebuia să fie lafel, dacă nu mai îndârjită şi emoţionantă. Şi înainte de toate, trebuia să-i facă să se simtă din nou copii, neastâmpăraţi şi lipsiţi de griji. Sau, măcar, tineri cu succes în carieră şi în dragoste. Să fie mereu eroii de-altădată din visele lor frumos trăite şi împărtăşite. Să nu uite ce au fost şi au realizat. Să rămână mereu puternici şi în formă, campionii inimilor frânte, ai generaţiilor pierdute de după război: războinici dârzi şi neînfricaţi ai luptelor câştigate cu viaţa. Aveau nevoie să ştie cine au fost şi că nu au îmbătrânit. Şi-au trăit viaţa ca învingători şi aşa vor rămâne. Oameni ca ei nu îmbătrânesc şi dispar, ci trăiesc mereu. Vor sfârşi doar atunci când vor avea timp pentru asta, veşnic campioni, mereu imbatabili. Se întâlneau pentru a nu uita şi a fi mereu în frunte. Atât în viaţă cât şi după moarte. Dacă vor muri vreodată …
