România este în criză. Nimic nou până aici, suntem din păcate obişnuiţi cu acest lucru. Ţara noastră s-a aflat sau se află într-o multitudine de crize încă de la izbucnirea celui de-al doilea război mondial. Crizele sunt inerente, apar şi dispar pentru a face dovada capacităţii noastre de a fi vii, competenţi, treji şi perspicace în încercările omului de a se autodepăşi şi de a-şi demonstra calităţile sau defectele la un moment dat. Nu la acest fel de crize mă refer, ci la una mult mai gravă care s-a perpetuat îmbolnăvind fără putinţă de vindecare un corp social disfuncţional. Ne-am ratat ca popor suportând azi mai mult ca oricând consecinţele unui sistem propriu firii şi caracterului nostru de latini certăreţi şi scandalagii. Criza la care mă refer nu este doar una morală, cât una a identităţii pierdute şi a resemnării de a nu ne manifesta la nivelul iniţiativei civice şi de a ne considera dinainte pierzători şi fără şanse de reuşită.
Spiritul de demisie, dezorientarea şi neputinţa ne dictează acţiunile şi ne paralizează în luarea deciziilor urgente ce trebuie aplicate. S-ar zice că suntem într-adevăr un popor vegetal, obişnuit doar să primim şi nu să dăm ceva în schimb. Visăm la modele paternaliste care să ne rezolve problemele şi să ia deciziile în locul nostru. Mă refer aici la eternul mit Vlad Ţepeş.
Dictatura comunistă sprijinită pe teroare şi minciună ne-a făcut în timp să ne pierdem încrederea şi entuziasmul în lupta cu depăşirea traumelor şi neajunsurilor acumulate.
Criza morală, identitatea pierdută şi resemnarea sunt consecinţe ale aceluiaşi regim comunist pernicios, regim care a omorât în noi din cauza contextului rigid, plin de frică şi tensiune, posibilitatea dezvoltării armonioase a personalităţii sincere, demne şi corecte. Neavându-le, neputând fi verticali, nu avem cum să ne privim fără teamă, ură, discreditare sau frustrare unii pe alţii şi nici să cerem altora să aibă altă atitudine faţă de noi. Greşelile şi erorile sunt aşadar proprii mentalităţilor şi comportamentului încărcate de dezbinare, aspiraţii furate şi iluzii pierdute specifice aceluiaşi sistem comunist abuziv şi discreţionar. Vieţile mai multor generaţii au fost otrăvite de veninul împroşcat asupra unei societăţi vlăguite de foame, fără idealuri şi care nu a avut niciodată timpul necesar pentru construirea şi mai ales consolidarea unei democraţii autentice şi puternice.
Situaţia de provizorat şi încropeală balcanico-bizantină o moştenesc astăzi generaţiile actuale lipsite de modelele şi valorile pe care nu le-au învăţat din simplul motiv că nu le-au trăit. S-a menţinut astfel o tradiţie nefastă nerecuperată nicicând, fardată şi sulemenită pe ici pe colo de exemplele venite din străinătate, superficiale şi de valoare îndoielnică.
Anii au trecut, vremurile s-au schimbat, nu însă şi noi, deoarece structural am rămas aceiaşi, interiorul deformându-se şi mai rău. Iată cum realitatea înconjurătoare rămâne la fel de incertă.
Necunoaşterea trecutului, a istoriei naţionale mistificate de cerinţele doctrinare comuniste contribuie şi ele la păstrarea climatului de insecuritate şi instabilitate. Uităm prea repede ce ni se întâmplă fără să ne intereseze care sunt cauzele şi cum pot fi ele îndepărtate. Faptele, oricât de evidente, se adună şi se înmulţesc rămânând nesoluţionate. Istoria nu iartă, nepăsarea şi inconştienţa vor fi cândva pedepsite. Sau le plătim deja preţul în haosul şi cloaca numită tranziţie post-comunistă?
Principala componentă a crizei rămâne lipsa legalităţii. Statul de drept beneficiază de legi prin care se reglementează instituţii pentru a veghea la buna desfăşurare a activităţii politice şi sociale. Civilizaţia supravieţuieşte acolo unde legea, ordinea şi disciplina necesară menţinerii acestora se dovedesc de neclintit în aprofundarea, implementarea şi respectarea aplicării lor. Desigur trebuie avută în vedere o anumită flexibilitate în adoptarea şi practicarea legilor pentru a nu exista precedente periculoase, inadvertenţe, interpretări sau abuzuri. Dar, înainte de toate, ele trebuie să existe pentru a face posibilă însăşi existenţa statului respectiv. Lipsa unui ansamblu de legi modern şi eficient conduce la subminarea legalităţii sau chiar la sucombarea lui prin acte care îi pun existenţa în pericol.
Instituţiile unei ţări trebuie să fie independente şi imparţiale, la dispoziţia publicului interesat. Ele sunt create nu doar pentru echilibrul puterilor în stat, au menirea de a ajuta şi răspunde prompt, cinstit şi nepărtinitor nevoilor şi doleanţelor cetăţenilor săi, în slujba cărora se află. Mai bine nu se pot defini idealul şi teoria pe care ni le dorim cu toţii.
Politizarea excesivă, birocraţia sufocantă, corupţia generalizată, abuzurile de orice fel fac ca idealul de care vorbeam să lipsească cu desăvârşire. Instituţiile sunt greoaie, leneşe, iresponsabile, au cheltuieli netransparente şi îşi desfăşoară activitatea în dispreţul şi batjocura întregii populaţii. Legea este ciuntită şi desfigurată de funcţionari hrăpăreţi şi rău-voitori urmărind prosperitatea proprie şi interesele economice şi financiare. Nu s-a schimbat nimic în ultimii douăzeci de ani, aceiaşi oameni cu aceleaşi apucături din comunism şi-au unit forţele cu noua clasă de îmbogăţiţi veroşi şi imorali şi controlează pârghiile şi resursele statului. Totul este de vânzare şi poate fi cumpărat dacă plăteşti preţul cerut. Venalitatea fără margini a pus mâna pe România şi confiscă viitorul ţării. Până şi dreptul la viaţă trebuie negociat cu structurile atotputernice ţinând loc de legi şi reguli şi afectând mediul de afaceri cinstit, nevoit să supravieţuiască printre ruinele unei economii înrobite şi necompetitive.
Nimic nu se respectă şi nu este ceea ce ar trebui să fie. Suntem bombardaţi cu declaraţii şi promisiuni emfatice şi sforăitoare contrazicându-se unele pe altele, iar libertatea este văzută ca o femeie puturoasă care nu ştie decât să facă cu ochiul primului venit.
Dezorganizarea proverbială face ca de multe ori legile să fie interpretabile fiind folosite după bunul plac şi făcând imposibilă desfăşurarea activităţii unor instituţii golite de conţinut. Dacă acele instituţii chiar există.
Avem de-a face cu o ţară blocată şi înţepenită în exprimare, închistată în gesturi şi dorinţe de mult apuse în contemporanul evoluat. Sărăcia creată înfulecă cu dezinvoltură prostia şi ignoranţa până când îndobitocirea începută în comunism ne va mesteca pe nerăsuflate.
Care ar fi soluţia, ce s-ar putea face pe viitor? În opinia autorului ea este una singură: restaurarea statului de drept. Instrumentele sale se numesc, şi nu doar figurativ sau pictural, băţul şi biciul. Ce înţelegem prin acestea? Băţul reprezintă legile, regulile, normele şi modalităţile lor de punere în practică, iar biciul instituţiile care ar trebui să-şi facă datoria şi să aibă curajul, răspunderea şi să-şi asume datoria de a le împlini în măsuri clare şi ferme. Pare simplu dar pentru realizarea lor este nevoie de timp şi practică îndelungată pentru crearea proceselor şi mecanismelor legale de verificare şi control.
Românul, aşa cum s-a observat în toată istoria sa, are nevoie de a fi împins de la spate, de a fi tot timpul ameninţat şi pedepsit pentru a-şi duce munca la capăt. Este obişnuit să tragă de timp, să înşele, să păcălească şi să găsească alţi vinovaţi pentru greşelile şi slăbiciunile avute. De aceea clăditul este atât de anevoios la o naţie unde criticatul ostentativ, invidia maliţioasă şi teoria sterilă influenţează negativ practica benefică şi eliberatoare.
Cauzele se află tot în străfundurile sufleteşti ale unui popor dornic de hedonism şi distracţii, dar leneş şi indolent în atribuţii şi competenţe.
În primul rând ne place să ne împărţim în tabere şi găşti care inevitabil au nevoie de lideri şi conducători. Cele mai neânsemnate grupuri, domenii şi situaţii se scindează şi caută „şefi” care să le conducă. Indiferent dacă au calităţile necesare sau nu. Important este să ne detaşăm de responsabilităţi şi să avem o relaţie cât mai bună cu „şeful”. Tihna şi confortul odată obţinute încep luptele, la propriu, pentru a-i intra în graţii şi a căuta să beneficiezi de privilegii, funcţii şi măriri. De aici şi apetenţa nemăsurată pentru sinecuri şi avantaje. Avem astfel mai mulţi conducători decât conduşi, iar activitatea suferă de inconsecvenţă, imobilism şi proastă coordonare.
Totodată remarc dorinţa asiduă în vremurile tulburi şi nesigure actuale, de a parveni şi a te îmbogăţi cu orice preţ, călcând pe cadavre şi lăsând în urmă, cu mult tupeu şi fără umanism, pe ceilalţi semeni. Nu contează decât poziţia şi banii câştigaţi. Drept consecinţă avem corupţia sălbatică periclitând mersul unei economii deja încercate, anemice şi circumspecte la schimbări de modernizare şi reformare. Corupţia are de altfel o lungă şi veche tradiţie a modului cum sunt privite munca şi traiul acestei ţări. Am făcut un mit pentru ea şi reprezintă o altă trăsătură a caracterului viciat. Nu cred că mă hazardez spunând că o avem dintotdeauna. Cine crede că românii sunt corecţi şi cinstiţi se înşeală amarnic. Aşa suntem construiţi încât să furăm căciula, a noastră sau a celorlalţi de lângă noi, fie ei români sau străini.
Aş mai adăuga aici şi deteriorarea relaţiilor sociale. Ne-am transformat devenind egoişti şi agresivi, gata oricând de compromisuri dezonorante şi umilitoare pentru a poseda mai mult decât „capra vecinului”. Ne duşmănim mult prea uşor, suntem indiferenţi şi insensibili şi am uitat să ne aplecăm cu dragoste şi atenţie asupra oropsiţilor soartei. Conflictele, altercaţiile şi certurile se întâlnesc mult prea des la un popor cunoscut cândva pentru bunătatea, candoarea şi ospitalitatea cu care îşi primea oaspeţii şi se purta cu ei.
Tradiţiile nu mai au aceeaşi însemnătate ca în trecut pentru că nu ne mai iubim ţara. Clasa politică nu îşi mai iubeşte votanţii şi nu are nicio legătură cu aceştia, acţionând şi sfidându-i în totalitate, iar românii scârbiţi de realitatea în care trăiesc au ajuns să le fie ruşine de ţara lor, încercând prin orice mijloace să emigreze sau devenind inerţi, nepăsători şi alimentând bazinul tot mai mare al electoratului nehotărât. În acest mod s-a născut cercul vicios în care se zbate şi se târăşte de douăzeci de ani un stat aflat în plină degringoladă şi marasm.
Doar băţul şi biciul amintite ne mai pot salva. Legea trebuie să triumfe odată pentru totdeauna. Şi pentru toată lumea. Ea nu este însă dorită de forţele malefice şi reacţionare care au interesul ca România să rămână în beznă, nedezvoltată şi nemodernizată, pentru a-şi desfăşura nestingherite ca şi până acum competiţia de afaceri şi privilegii capitaliste ascunse şi murdare. Mai mulţi oameni bine informaţi şi educaţi sunt tot atâtea impedimente în calea progresului şi bunăstării personale sau a grupului din care fac parte. Preferă să rămânem săraci şi ignoranţi manipulându-ne, într-un spaţiu declarat prosper şi evoluat dar care de fapt avea nevoie de încă o piaţă de desfacere pentru a-şi comercializa producţia economică proprie.
