Am făcut duş şi mă relaxam în fotoliu ascultând muzica preferată. Richard Clayderman mă binedispunea întotdeauna, transmiţându-mi o stare de linişte şi favorizând reveriile. Aveam nevoie de momentele astea, pentru că în ultimul timp fusesem obosit şi stresat la serviciu, munca solicitându-mă intens. Locuiam singur, într-un bloc curat dintr-un cartier select al măreţei noastre capitale, iar viaţa îmi curgea senin, fără zbucium şi agitaţie inutile. Aveam mulţi prieteni, care mă vizitau des şi cu care îmi plăcea să ies nu doar în oraş, ci şi la munte, atunci când îmi permitea timpul. Eram un om ordonat şi meticulos pentru că numai astfel puteam rezista în Babilonul nostru modern. Îmi plăceau disciplina şi seriozitatea, pe care le ceream şi celor din jurul meu. Fusesem înţeles şi nu duceam lipsă de o viaţă socială bogată. Părinţii îmi muriseră, aşa că trebuia să mă descurc singur, dar nu mă plângeam. Cu rudele ţineam rar legătura, pentru că locuiau în alte oraşe din ţară sau în străinătate.
Melodia caldă, romantică, cu unduiri sonore lente şi molcome, îmi învăluia sufletul, ca un elixir din poveşti demult apuse. Visam cu ochii deschişi şi mă aflam pe tărâmuri fermecate, vrăjite. Mi se întâmpla rar, dar muzica reuşise să mă transpună într-o altă lume, pe care nu putem decât să ne-o imaginăm.
Deodată, telefonul sună alarmant, prelung şi furios. Îmi părea rău că trebuia să renunţ la dulcea-mi îndeletnicire, legănându-mă pe valurile fanteziei creatoare. Am ridicat receptorul şi am ascultat. De la celălalt capăt al firului o voce puternică şi tensionată mă trezi brusc.
– Bună seara. Comisar Macovei de la poliţia criminalistică. Vă deranjez pentru o veste deosebit de proastă în legătură cu doamna Ana Neagu. A fost găsită spânzurată în locuinţa proprie. O cunoşteaţi pe decedată, nu ?
– Da, îmi era prietenă, am răspuns, înfricoşat şi dezorientat.
– O ştiaţi de mult timp? continuă vocea impasibil.
– Nu de foarte mult timp, o vizitam uneori, am spus aproape plângând.
– Eraţi în relaţii apropiate? mă chestionă mai departe comisarul, fără menajamente.
– Se poate spune şi aşa, deşi eu sunt mult mai tânăr decât doamna Neagu.
– Să ştiţi că am găsit iniţialele dânsei pe uşa de la frigider. Aveţi cunoştinţă de acest lucru? tună mai departe poliţistul.
– Eu n-am mai fost de mult acolo, am fost foarte ocupat în ultimul timp, domnule Macovei, îngăimai la repezeală.
–Aşadar nu mai ţineţi minte dacă iniţialele trebuiau să se afle pe frigider? am fost întrebat autoritar.
– Nu, nu ţin minte. Domnule poliţist, vă rog să mă scuzaţi, acum sunt bulversat, înţelegeţi. Dacă am putea avea această conversaţie altă dată, se poate? îl rugai cu lacrimi în ochi.
– Înţeleg. O ultimă întrebare şi nu vă mai supărăm. Unde aţi fost astăzi după-amiază între orele 15 şi 16? am auzit ca prin vis vocea mult mai ponderată.
– La serviciu. Colegii mei pot garanta pentru mine, puteţi să îi întrebaţi, m-am apărat cu fermitate.
– Nu este nevoie. Dacă mai avem şi alte întrebări vă vom căuta. Bună seara, domnule Opriş.
Telefonul amuţi. L-am pus în furcă şi am oprit muzica. Any, Doamne Dumnezeule, ce s-o fi întâmplat? De ce să-şi fi pus capăt zilelor o bătrână de 82 de ani, mereu veselă şi extrem de vorbăreaţă? O cunoşteam ca pe o femeie echilibrată, plină de viaţă şi optimistă. Ce s-o fi întâmplat acolo? Ciudat. Inexplicabil. Capul îmi vâjâia puternic şi m-am aşezat în pat. Am rămas perplex, meditând la tragica întâmplare. Chipul ei drag, de doamnă elegantă, distinsă, îmbrăcată impecabil şi mirosind a lavandă îmi apărea aievea în faţa ochilor. Un chip care îmbătrânise frumos şi care, în pofida anilor, nu-şi arăta vârsta.
O iubisem pe această femeie. Cu toată fiinţa mea. Îmi schimbase viaţa şi am învăţat multe din vasta-i experienţă şi din înţelepciunea nesecată. Era un partener agreabil, energic, cu un simţ al umorului dezvoltat. Viaţa lângă ea era plăcută şi interesantă. Nu mă plictiseam niciodată, deşi în ultimul timp am vizitat-o rar. Poate prea rar. Regretam acest lucru. Viaţa este imprevizibilă şi ne loveşte atunci când ne aşteptăm mai puţin. Nu m-aş fi gândit că se poate întâmpla aşa ceva. Şi, totuşi, Any nu mai era. Dispăruse pentru totdeauna.
Mă gândeam la ziua în care ne-am cunoscut. Eram amândoi la cinematecă şi după terminarea filmului m-a întrebat ceva legat de subiectul lui. Surprins, la început, am intrat în vorbă şi am fost imediat cucerit de farmecul şi naturaleţea doamnei venerabile din faţa mea. Am hotărât să ne mai întâlnim şi, la scurt timp, mi-a povestit drama vieţii ei. Era văduvă, soţul îi murise într-un accident de muncă. Nu aveau copii, iar singurătatea o ucidea. Lent şi fără milă. De atunci, am început s-o vizitez şi uneori ieşeam în oraş. Ne plimbam şi mergeam la film, la teatru sau la diferite spectacole. Nu ne simţeam stingheriţi şi diferenţa de vârstă nu era un impediment pentru noi. Timpul trecea paşnic, fără evenimente majore.
Până acum. Acum totul se sfârşise. Prietenia noastră devenea o simplă amintire. O amintire dintre cele mai frumoase trăite de un om, dar doar o amintire. Ochii ficşi, secaţi de lacrimi, îmi cădeau greu, ca o bucată de plumb peste faţa-mi devastată. Golit de gânduri, nu auzeam decât o voce interioară zbătându-se neîncetat şi urlând îngrozită. Repetam mereu acelaşi lucru, obsedat şi neliniştit, un singur lucru căruia nu aveam să-i mai pot răspunde vreodată: Any, unde eşti?
