Din vechiul Bucureşti de George D. Florescu
Biserici, curţi boereşti şi hanuri între anii 1790 -1791 după două planuri diferite
În fondul de carte al casei memoriale „George Enescu” din Sinaia se află o carte veche, extrem de valoroasa, scrisa de George D. Florescu, secretarul Muzeului Municipal din Bucureşti, în anul 1935, şi apărută la editura Institutul de Arte Grafice „Lupta”, proprietar fiind N. Stroilă.
De altfel în bogata bibliografie a cercetătorului se găsesc nenumărate lucrări şi articole documentare dintre care amintesc :
„Divane domneşti din Muntenia în secolul al XV-lea (dregători şi boieri) (1389-1496) în „Revista arhivelor”, ed. 1927
„Divane domneşti din Muntenia în secolul al XV-lea (dregători şi boieri) (1496-1501) în „Revista arhivelor”, ed. 1929
„Boierii Mărgineni din secolele XV şi XVI (studiu genealogic) în „Buletinul comisiei istorice a României”, 1929-1930
„O ctitorie necunoscută a Cantacuzinilor din veacul al xvii-lea (Mihăeştii de Jos, jud. Olt) în „Convorbiri literare”, ianuarie 1931
„O scrisoare istorică în legătură cu unirea Principatelor în 1859 (scrisoarea lui lancu G. Florescu către sora sa Alexandrina G. Florescu la 24 ianuarie 1859), în ziarul „Universul”, anul XLVII, nr. 20, 25 ianuarie 1929
„Vechi proprietăţi în Bucureşti în veacurile XVII şi XVIII în revista „Arhitectura”, 1934 şi în extras.
Această adevărată piesă de muzeu ne poartă în timp la sfârşitul veacului al XVIII-lea şi reconstituie cu migală şi rigoare ştiinţifică Bucureştiul acelor vremi.
Dezvoltată şi construită sub forma unei cronici, se întemeiază şi desfăşoară planurile cartografice ale ofiţerului austriac Ferdinand Enst, făcând parte din regimentul de infanterie nr. 51 şi baronului Franz Purcel, locotenent colonel la Statul major al cartierului general, şi descrie istoricul bisericilor bucureştene, „al vechilor stăpâniri boiereşti”, topografia uliţilor şi a căilor de comunicaţie ce legau Bucureştiul cu satele învecinate.
Tot la capitolul planuri cartografice se mai regăseşte şi cel mai vechi plan al capitalei Ţării Româneşti, apartinând fostului căpitan austriac Franz losef Sulzer din 1781, anexă a primului volum al însemnatei sale lucrări istorice asupra principatelor române: Geschichte des transalpinischen Daciens (istoria Daciei transalpine).
Franz Sulzer a căutat în planul său să înfăţişeze porţiunea mai interesantă din capitala ţării, anume cea din jurul curţii domneşti.
Deşi considerat la început ca o schiţă fără nici o valoare cartografică, indicând doar câteva edificii civile şi bisericeşti din centrul orasului Bucuresti al acelor vremuri, planul original al lui Franz Sulzer, cu toate neajunsurile sale, rămâne totuşi un preţios document, primul cunoscut până astăzi (la data apariţiei cărţii).
Informaţiile lăsate în el sunt bogat completate de către cei doi cartografi amintiţi mai sus, care între anii 1789-1791 ne-au lăsat primele documente cartografice de o reală valoare pentru cunoaşterea oraşului.
Găsim aici lămuriri de un interes capital asupra locului pe care au fost aşezate cele 89 de lăcaşuri bisericeşti, aşa cum există ele în legenda planului, precum şi a mânăstirilor Cotroceni şi Văcăreşti şi a întinselor proprietăţi ale celor mai de vază boieri ai vremii.
La redactarea cărţii au mai contribuit atât informaţiile din lucrarea „Memoriu asupra lucrărilor cartografice privitoare la războiul din 1787-1791”, aflată în Analele Academiei române, seria II, tom XXXIV, editată în 1912 apartinând răposatului Nicolae Docan, fost ministru plenipotenţiar, precum şi cartoane ale arhivelor de război din Viena şi alte planuri ale Bucureştilor dintre care merită amintite cele ale maiorului baron Rudolf Arthur de Borroczyn din 1852 şi cele ale lui Jung din 1856.
Scopul alcătuirii planurilor celor doi este unul pur militar, ele având să servească necesităţilor trupelor austriece, statul major austriac ţinând să cunoască arterele de comunicaţie şi legăturile lor cu provincia, precum şi a trupelor sale în eventualitatea unui atac din partea turcilor retraşi la Giurgiu.
Ne mai sunt dezvăluite şi alte informaţii importante referitoare la originea celor două planuri cartografice.
Aflăm aşadar că în 1929 muzeul municipal al oraşului Bucureşti a achiziţionat de la decedatul Nicolae Docan un document cartografic interesant, acesta fiind de fapt un plan inedit alcătuit de mânâ în cerneală neagră şi în acuarelă ce reprezenta întreg oraşul Bucureşti cuprins între Obor, biserica Mavrogheni şi mânăstirile Cotroceni şi Văcăreşti. Muzeul municipal al oraşului Bucureşti se adresează în acest sens arhivelor de război din Viena, cu ajutorul cărora descoperă şi planul inginerului austriac F.B. Purcel. Traducerea în româneşte a titlului său este următoarea : „Plan al capitalei şi al oraşului de reşedinţă Bucureşti din Valahia mare, care a fost luată în stăpânire la 9 Novembre 1789 de către trupele imperiale şi regale austriece de sub comanda Alteţei Sale mareşalului principe de Saxa-Coburg”.
Lucrarea cuprinde în primul capitol date care ţin de apariţia sa, prefăţa, cu amănunte legate de istoria şi evoluţia arhitecturală a Bucureştiului, o scurtă introducere cu prezentarea celor doi cartografi străini şi a planurilor lor, în continuare fiind trecute primele documente cartografice asupra Bucureştilor -planul Sulzer şi planurile Ernst şi Purcel, bisericile Bucureştilor dintre anii 1789-1791, însemnate cu numere roşii de către Ernst şi Purcel, bisericile Bucureştene dintre anii 1789-1791, însemnate cu numere roşii, însă greşit identificate de către Ernst şi Purcel, bisericile Bucureştene dintre anii 1789-1791 neînsemnate de către Ernst şi Purcel, proprietăţile boierilor mai de vază dintre anii 1789-1791, însemnate cu numere de ordine negre de către Ernst şi Purcel, hanurile bucureştene dintre anii 1789-1791, însemnate cu litere minuscule negre de către Ernst şi Purcel, uliţele bucureştene, arterele de legătură ale Bucureştilor cu provincia între anii 1789-1791, încheierea, cu consideraţii asupra valorii documentare a planurilor, indicele alfabetic al bisericilor şi caselor de boieri, precum şi a hanurilor bucureştene, bibliografia, tabla de materii şi anexele: planul original al lui Franz losef Sulzer din 1781, planul lui Franz I. Sutzer alcâtuit de către Dimitrie Berindei la 1861, planul lui Ferdinand Ernst din 1791, planul lui Franz baron Purcel din 1780-91, planul actual al centrului oraşului Bucureşti în comparaţie cu cel al Bucureştilor, sfârşitul veacului al XVIII-lea.
Expunerea este făcută într-o manieră tipic documentară, cu stil concis şi sigur, condeiul autorului surprinzând şi înfăţişând exact şi fără amănunte de prisos numeroasele edificii, multe dintre ele rămase istorice, care împodobeau şi cu care se putea mândri capitala sfârşitului de secol 18.
O interesantă, inedită şi cred eu utilă întoarcere în timp, pentru a putea înţelege şi crea atmosfera, locurile şi oamenii vremii, oglindite prin viguroasele şi neobositele cercetări şi mărturii la care, prin deosebitele eforturi documentare, nu putem să nu luăm parte.
Munca de cercetare laborioasă şi vastă, generoasă în abordare şi conţinut, ne aduce în faţa ochilor minţii sub forma unei fresce, portretul Bucureştiului, pe atunci doar capitală a Ţării Româneşti, impregnat şi puternic influenţat de spiritul, puterea şi obiceiurile încă vii ale balconismului fanariot.
Abundenţa de domnitori, boieri şi dregători apăruţi în cuprins, concentrează şi îngemănează, lucru lesne de remarcat pe parcursul lucrării, totalul control şi dominaţia absolută, exercitate autoritar şi despotic, asupra a tot ceea ce i-ar fi ajutat să-şi sporească şi să-şi consolideze rangurile şi averile dobândite.
Merită menţionată totodată şi excepţionala relatare a topografiei străzilor şi uliţelor, chiar dacă nu în totalitate corect surprinsă în planurile celor doi cartografi datorită măsurătorii cu pasul din acele timpuri, prin care cititorul îşi poate face o idee asupra modelului urbanistic al Bucureştiului acelor ani.
Îmi fac datoria până la capăt atrăgând atenţia asupra acestui exemplar de colecţie, importantă chezăşie a trecutului înaintaşilor noştri, adresând cu această ocazie un pios gând memoriei acestora.
