Viaţa este un labirint.
Când reuşeşti să găseşti ieşirea,
nu mai poţi să te întorci de unde
ai plecat.
Costin Siminescu se întreba deseori dacă a fi profesor de gimnaziu este noroc, bucurie sau neşansă. Se obişnuise cu copiii, dar nu putea spune că-i iubea. Erau gălăgioşi, obraznici şi nepăsători faţă de strădaniile sale. Părinţii erau dezinteresaţi de soarta lor, directorul bea prea mult pentru a şti ce se întâmplă în şcoală, inspectoratul închidea ochii de dragul serviciului comod şi uşor, iar colegii se relaxau la ore şi mormăiau necăjiţi în cancelarie. Intenţionase cândva să-şi ia doctoratul şi să facă carieră, ambiţiile însă i se stinseră curând aşa că eşuase în acest sat-comună de la marginea civilizaţiei. Nu mai era tânăr, iubea burlăcia şi viaţa banală care nu îl obliga la multă muncă. Cu toate astea se sufoca aici unde nu existau cultură, spectacole, distracţie iar oamenii trăiau doar pentru ziua de azi şi nu îndrăzneau să iasă din carapacea lor minusculă şi efemeră. Fiecare îi ştia secretele celuilalt, ba chiar ajungea să-l spioneze fără teamă trăindu-şi viaţa în funcţie de faptele semenilor şi nu ale sale personale.
Femeile găteau, bârfeau şi îşi creşteau neîmpăcate copiii, bărbaţii munceau fără zel şi râvnă pe unde apucau, copiii mergeau vara la gârlă şi aşteptau venirea zăpezii pentru săniuş. Preotul îi boteza, cununa şi înmormânta în linişte şi fără fast, dând satisfacţie bătrânilor care ieşeau pe uliţă şi de după uluci să comenteze preocupaţi evenimentele comunei. Primarul, poliţistul, notarul şi doctorul nu îşi mai vedeau capul de treburi, pentru că aici se născuseră intriga, denunţul, intoleranţa şi înainte de toate durerea de cap însăşi. Zilele veneau în linişte, nopţile plecau în armonie. Sentimentul solidarităţii exista acolo unde nu domnea duşmănia şi cearta. Şi se certau des din pricini mărunte. I-ar fi plăcut să evadeze în oraş să meargă la cinematograf şi să vadă filme americane, să mănânce îngheţată şi să asculte muzica bună din concerte. Nu avea însă cu cine, nu-şi făcuse prieteni şi de altfel puţini se încumetau să-şi părăsească micul univers atât de drag şi de apropiat. O făceau doar târgoveţii căutând să-şi vândă merindele sau bătrânii de sărbătorile mari când mergeau ferchezuiţi la biserică.
Nu putea să-şi înţeleagă comunitatea şi o ura pentru mărginire şi lipsa sa de orizont. Susţinea cu tărie că în viaţă trebuie să existe şi altceva în afară de haine, vreme, recoltă, familie sau copii. Aşa că se ţinea mândru şi inflexibil şi nu-i păsa că era ocolit de localnici. Se ura şi pe sine pentru că fusese nevoit să renunţe la multe dintre visele şi aspiraţiile sale înalte. Se învinovăţea că nu luptase pentru obţinerea unui statut social, dar nu aici ci la oraş unde şansele erau altele. Părinţii îl sprijiniseră cât putuseră dar pieriseră într-un accident rutier stupid. Rudele îl tratau cu pasivitate şi indiferenţă aşa că le răspundea cu aceeaşi monedă. Îşi detesta existenţa, anii însă trecuseră pe nesimţite fiind acum prea bătrân pentru a mai face ceva. Ar fi vrut să fie liber, să-şi trăiască viaţa după propriile norme şi convingeri, fără să depindă de lumea neâsemnată şi confuză în care era nevoit să trăiască.
Oamenii erau lipsiţi de trăiri intelectuale şi spirituale şi se limitau la familiile lor plictisitoare sau la bârfa ordinară nelipsită de la mesele sărăcăcioase şi rare. Nu puteau nici să se detaşeze de iureşul întâmplărilor lor pământii, nici să scape de sărăcia lucie care le dicta autoritar anii irosiţi şi lipsiţi de sens. Şi-ar fi dorit pentru sine aventuri provocatoare, competiţii spectaculoase, întâmplări neobişnuite şi momente magice care să îndepărteze monotonia şi să-i facă pe consătenii săi responsabili, dornici de succese profesionale şi realizări sociale. În schimb se pomenea văzând oameni apatici, insensibili, alergând debusolaţi şi neâncrezători după ziua pierdută de ieri şi uitând să mai caute cu determinare şi tenacitate izbăvitoarea zi de mâine.
Era dezamăgit şi suferea din cauza resemnării şi a pariului pierdut cu viitorul. Viaţa inconsecventă şi lipsită de ambiţie îl ducea cu gândul la atitudinea specifică pierzătorilor şi a ratării. Aşa ajunsese să aibă tabloul complet al localităţii de obârşie, un spaţiu al ratării şi al disperării. Nu a vrut s-o recunoască până acum dar acesta era sentimentul care se încetăţenise şi stăpânea voinţele slăbite şi neajutorate : neputinţa şi frustrarea. Frustrarea de a nu putea face nimic, de a accepta situaţia dată şi de a se considera învins.
Hotărât lucru locuitorii liniştitului dar adormitului sat trebuiau să-şi accepte destinul implacabil şi anost al locului pierdut printre câmpiile prăfuite ale patriei. Nici în şcoala veche şi părăginită lucrurile nu stăteau mai bine. Chiar dacă nu-i plăceau copiii datorită dezordinii şi năzbâtiilor permanente la care-l supuneau, îşi făcea onest şi conştiincios datoria, avea răbdare cu ei şi îşi dădea interesul în a-i învăţa cât mai multe lucruri. Deşi săraci şi nevoiaşi dorea să le dea posibilitatea unui viitor mai bun, să-i modeleze în spiritul învingătorilor şi al performanţei, ca măcar ei să aspire şi să-şi întindă aripile cât mai sus în viaţă. Nu dorea să-l copieze şi să rămână aici pentru totdeauna. Colegii săi însă îl priveau cu duşmănie şi se amuzau pe seama a ceea ce ei numeau naivitate şi idealism. Erau de părere că soarta lor trebuie să aparţină părinţilor şi comunei, şi că însemna o crimă să le dai speranţe deşarte şi să-i faci să viseze la ceva ce nu pot avea niciodată. În consecinţă îi tratau cu dispreţ şi desconsideraţie şi abia dacă îi învăţau să scrie şi să citească.
De multe ori mergând pe drumurile noroioase şi desfundate, privind casele pipernicite şi dărăpănate şi gospodăriile devastate de animale slobode şi mizerie, îşi imagina cum ar fi arătat viaţa la oraş, cu clădiri înalte şi solide, drumuri pavate şi asfaltate, spitale, şcoli şi licee moderne şi curate. Satul înapoiat, oamenii ignoranţi şi superstiţioşi, lipsa condiţiilor unui trai decent şi prosper îl făceau să se gândească la tristeţea şi deprimarea înconjurătoare. Nu se considera vinovat pentru viaţa lui ternă, ştearsă şi lipsită de perspective. S-a zbătut mult pentru a ajunge aici, a trecut prin lipsuri şi greutăţi şi îşi avea conştiinţa curată.
O întâmplare petrecută însă cu mulţi ani în urmă nu-i dădea nici acum pace. Tinereţea îl făcea încă să viseze şi îi răscolea sângele fierbinte, se simţea puternic şi încrezător, şi totuşi nu avusese tăria să meargă până la capăt. Îşi terminase studiile şi fusese apreciat şi stimat de colegi şi profesori, astfel că i se propusese să rămână în oraş şi să predea. Părinţii îl sfătuiseră să accepte şi să rămână acolo. L-ar fi ajutat cu tot ce ar fi putut, se hotărâseră să vândă din pământ numai ca unicul lor fiu să trăiască mai bine. Nu înţelegea ce îl făcuse să renunţe şi să dorească să vină în satul său uitat de lume. Poate dorinţa de a fi alături de părinţii bolnavi, de a-şi exercita profesia liber şi dezinvolt şi nu încorsetat de regulile universitare stricte şi rigide. Alegerea făcută îl îndurera în fiecare zi şi nu exista noapte care să nu-i amintească de ea. Suntem rezultatul propriilor noastre fapte şi hotărâri, îi spusese un coleg binevoitor de la şcoală. Consecinţele crude şi reci le simţise îndoit pe propria piele.
Putea oare să se simtă un ratat? N-ar fi putut spune cu exactitate, deşi de multe ori era înclinat să afirme că ăsta este adevărul. Îl salva meseria dar de la un timp nici asta nu-l mai mulţumea. Gândul ratării se strecurase insidios şi îl măcina necontenit. Întrebările acuzatoare îl storceau şi ele de energie şi îl făceau să apară vinovat. Vinovat nu doar în faţa sa dar şi în faţa părinţilor dispăruţi din păcate prea devreme pentru a-i mai reproşa ceva. Dacă ar mai fi trăit cu siguranţă că nu l-ar fi iertat şi l-ar fi învinuit de a nu le asculta sfatul şi de a pierde cea mai mare şansă a vieţii sale. Stând şi reflectând îşi dădu seama că nu se înşelaseră şi cu o altă şansă la fel de importantă nu se va mai întâlni niciodată.
Îşi dezamăgise aşadar părinţii şi se discreditase şi pe sine. Acum se putea considera ratat şi nimeni nu ar fi putut să-l salveze de la teribilul stigmat avut. Un stigmat al propriilor sale slăbiciuni şi nesocotinţe pe care va trebui să-l poarte toată viaţa. O viaţă ratată imposibil de îndreptat vreodată. Se ferea să şi-o spună răspicat dar pierduse lupta. Ştia bine asta, nici măcar nu putea să se agaţe de ceva, să-şi găsească o scuză sau justificare. Viaţa sa era iremediabil pierdută, nu exista altă cale de ieşire. Era prins între frica de necunoscut din trecut şi inerţia apatică din prezent. Un biet şoarece captiv într-o imensă cursă de şoareci care se numeşte viaţă. O viaţă ca o cursă de şoareci, cu prada înghiţită pe dinăuntru. Fără menajamente şi fandoseli, pur şi simplu captivă pentru totdeauna pe dinăuntru. Şi care va rămâne mereu aşa, blocată între trecut şi prezent, prezent şi viitor. Care viitor…?
