Deşi totdeauna greu de înfruntat şi acceptat, poate fi depăşit doar conştientizându-l cu adevărat şi cunoscându-i în profunzime tainele şi secretele. Numai aşa putem fi siguri că-l vom alunga pentru totdeauna şi ne vom elibera de el. Şi totuşi, cine va putea vreodată să îndrăznească să-l trezească şi să-l tulbure?
Va continua să ne urmărească ca o stafie rebelă, şi, sub o formă sau alta, ne va dicta sau influenţa deciziile şi acţiunile. Dacă n-aţi ghicit deja, este vorba de Măria Sa TRECUTUL.
Fie că ne place sau nu să recunoaştem, ruperea de trecut e foarte grea, uneori imposibilă, deoarece legăturile cu viaţa nu pot fi înlocuite decât cu o nouă viaţă. Aşteptând ca timpul, cel mai bun tămăduitor şi leac, să cureţe rănile şi să ostoiască durerile, nu ne rămâne decât să ne dedicăm şi să ne devotăm unui scop în sine, în speranţa că vom putea da un nou sens vieţii.
Când ne referim la viitorul unei societăţi, al unei întregi naţiuni, în speţă România, gândul zboară imediat tot la trecut. Un trecut în care sistemul a promovat ca politică de stat minciuna, incompetenţa, ipocrizia şi teroarea, şi care a creat şi perfecţionat (mai ales în ultimii 25 de ani), cel mai odios aparat represiv din Europa de Est. Foametea, depersonalizarea prin munci inumane (vezi construirea canalului Dunăre- Marea Neagră), au alcătuit dimensiunile celui mai terifiant coşmar al contemporaneităţii noastre.
Oamenii au trebuit însă să supravieţuiască şi s-au adaptat acestor condiţii inumane, însuşindu-şi un mod de viaţă care se rezuma la locuinţă, serviciu, autoturism sau concediile în ţară, la mare şi la munte.
Frigul din casă, răscoala viscerală zilnică, economia grotesc industrializată de către minţi bolnave, neperformantă şi mare consumatoare, sistemul de învăţământ, doctrinar, greoi, confuz, bazat pe stimularea memoriei şi nu a inteligenţei creatoare, serviciile publice, dezorganizate şi corupte, cu funcţionari tot atât de eficienţi ca şoarecii într-un hambar, urbanizarea cu demolări şi destine spulberate, naţionalizarea, cu anularea segmentului privat, fundamentul dezvoltării şi echilibrului economic în orice stat evoluat, cultura la comandă, fără posibilităţi de schimburi şi activităţi spirituale, decât în limitele cenzurii, tăvălugul colectivizării, culminând cu dezechilibre socio- economice resimţite încă şi astăzi, au determinat îngrădirea şi alienarea fiinţei umane, transformând-o aproape într-un animal captiv.
Acum, la atâţia ani de la aşa-zisa revoluţie, toate aceste lucruri nu numai că le-am moştenit, dar ne şi influenţează, după cum spuneam anterior, evoluţia. Nu putem să construim un nou sistem, capitalist, bazat pe o nouă economie, de piaţă, dacă nu încercăm să scăpăm de mormanul de fiare vechi al economiei existente, adică de trecut.
Cum să ai o economie sănătoasă când cererea e mai mare decât oferta, iar sistemul financiar este în curs de stabilizare, ajungînd într-un final să se redreseze, după ce a suferit în anii premergători mutaţii majore. Dacă ne uităm în jurul nostru, e ca şi cum ne-am privi într-o oglindă indisciplinată: vrem să fim altfel decât suntem, însă oglinda se încăpăţânează să ne dezvăluie adevărata identitate.
Blocurile uniforme, sinistre şi deprimante, mentalitatea în mare parte neschimbată a oamenilor, modul de organizare şi (ne)funcţionare a societăţii, sub toate aspectele ei, problemele legate de restituirea proprietăţilor, de accesul la dosarele Securităţii, de însănătoşire şi redresare a economiei, bazată şi structurată pe aceleaşi veşnice principii rurale şi patriarhale, sunt reminiscenţe de netăgăduit ale trecutului.
Trecutul este, deocamdată, mai puternic decât raţiunea şi înţelegerea oamenilor, iar interminabila perioadă a tranziţiei, îi bulversează şi îngrijorează.
Haosul şi degringolada continuă a unui sistem fără cadrul politic şi legislativ adecvat prezentului şi lumii moderne şi civilizate, la care, cel puţin declarativ, năzuim, instituţii responsabile şi dinamice, şi, mai ales, un mediu propice dezvoltării relaţiilor economice, sunt mărturii ale consecinţelor celor 50 de ani de stalinism şi comunism ,,autohton’’.
Avem aceeaşi oameni, în pofida schimbărilor care ne copleşesc şi ne derutează.
Tinerii, trăind în acest mediu putred şi instabil, resping datorită necunoaşterii şi educaţiei precare, valorile şi modelele autentice. Sunt, din această cauză, dezorientaţi şi nesiguri, încercând să-şi câştige existenţa uşor şi rapid sau emigrând.
Va trebui să mai aşteptăm preţ de câteva generaţii pentru a putea încerca să ne desprindem definitiv de trecut. Până atunci trebuie construit viitorul.
