Nu-l asculta niciodată nimeni sau, aproape nimeni. Din ce cauză, nu putea să spună şi nici să înţeleagă ce anume se interpunea între el şi lumea înconjurătoare? Ştia că nu putea continua aşa, strecurându-se prin viaţă fără sens şi noimă şi aşteptând la nesfârşit soluţia salvatoare, dar ce altceva îi rămânea de făcut? Ajunsese să creadă că minunile nu trebuie percepute ca pe un fenomen singular, disparat, ci ca pe o consecinţă a întregului, a unei omogenităţi care porneşte şi prinde viaţă prin şi din noi. Ele sunt însă aşa de rare, iar aşteptarea lor se prelungeşte atât de mult…
Aşteptarea, veşnica aşteptare… Cât să mai aştepte şi mai ales ce? Nu mai spera nimic şi încetase să îşi mai facă iluzii într-un viitor fericit în această lume. O lume răpusă de ură, invidie şi răutate, unde oamenii au uitat sau, nu mai pot să îşi găsească timpul, dispoziţia şi plăcerea de a se apleca asupra lucrurilor frumoase ce merită atenţia lui. O lume care galopează frenetic în căutarea propriei identităţi şi a valorilor de orice fel, morale sau spirituale, şi nu îşi poate încă afirma clarviziunea, voinţa şi forţa necesare schimbării.
Era convins că sunt şi alţii ca el, cu toate astea în nici un caz nu se putea simţi consolat. Se lupta pentru a duce la capăt fiecare zi, şi nu mai vedea rostul acestei curse nebuneşti ce părea tot mai mult ireală şi atemporală. De multe ori, se întreba dacă nu cumva el însuşi este ireal, o nălucă a plăsmuirii minţii sale înfierbântate, un val într-o mare moartă, dar, orice ar fi făcut, trebuia, până la urmă, să se scoboare pe pământul care-l atrăgea şi-l respingea în egală măsură.
Nădăjduia, totuşi, că va ajunge cândva unde îşi doreşte, putând, astfel, să-şi împlinească proiectele şi ambiţiile îndrăzneţe.
Se mai întreba de ce el, şi cu ce greşise să aibă aşa o soartă, dar răspunsurile întârziau să apară. Poate că nu e bine să ne punem astfel de întrebări, ca şi cum totul ar face parte dintr-un joc căruia îi suntem cu toţii hărăziţi să-l învăţăm, fiecare după puterile sale, şi care dintotdeauna a respectat o singură, dar crucială regulă: supravieţuirea.
Asta putea să spună că făcuse dintotdeauna, dar nu o supravieţuire printre şi prin oameni, ci una mult mai grea şi mai chinuitoare, cu el însuşi, de care nu scăpase nicicând.
Senzaţia normalităţii îi dădea târcoale. Plămădit din acelaşi aluat cosmic, avea aceleaşi dorinţe, vise şi slăbiciuni, asemenea semenilor săi, dar, cu toate astea, nu-şi putea explica ce îl împiedica să fie acceptat ca atare şi inclus printre aceştia. Îşi dorea atât de mult să-i înţeleagă şi să le fie pe plac, şi se întreba de ce nu reuşise până acum să ajungă la inima lor.
Înţelesese de mult că, dacă va orbecăi în continuare, îşi va pierde într-o zi vederea şi nu va mai avea ce să vadă. De fapt, mai exista ceva ce merita văzut printre atâţia nori?
Începuse să se îndoiască de acest lucru, cu toate că nuanţele realităţii puteau să joace feste privirii sale slăbite şi aproape îmbolnăvite de fetidul nămol cotidian.
Ştia ce îl despărţea de ceilalţi, însă, împotriva voinţei sale, stângacele şi mult prea timidele încercări de apropiere şi prietenie se pierdeau aproape invariabil în imensa lor masă de indiferenţă şi de nepăsare.
Fusese tentat să le răspundă cu aceeaşi monedă şi, în ciuda dispreţului pentru minciuna şi ignoranţa lor, sfârşise prin a le simţi lipsa şi a le dori prezenţa. Nu era un dispreţ agresiv, respingător, se considera un om cumpătat din acest punct de vedere, ci, mai degrabă, expresia propriei neputinţe şi incapacităţi de a se regăsi printre ei, de a le câştiga încrederea şi respectul.
În definitiv, ca orice om, nu putea să trăiască fără ei şi, oricât de greu i-ar fi fost să se împace cu ideea, doar societatea în care trăia putea să dea măsura existenţei sale.
De-acum încolo, va trebui să se uite mai atent şi să vadă mai bine. Poate va descoperi şi flori prin nămol, chiar dacă nu atât de frumos mirositoare pe cât şi-ar fi dorit.
Devenise conştient că singur timpul, cu efectul său tămăduitor, putea să-i vindece rănile şi suferinţele. Şi, din nou, aşteptarea, incomensurabila aşteptare cu gustu-i şi privirea sălcii şi înceţoşate.
