România – leagănul unor personalități universale precum Caragiale, Eminescu, Enescu, Eliade, Cioran, Ionescu sau Brâncuși.
Urmașă a Daciei, provincie a Imperiului Roman, este singura țară vorbitoare de limbă latină din Sud-Estul Europei.
Relieful spectaculos și armonios cum rar mai întâlnești în altă parte, frumusețea și sălbăticia locurilor unice în Europa, Dunărea vărsându-se în Marea Neagră și Munții Carpați formând o barieră naturală chiar în centrul teritoriului, Delta Dunării, cea mai mare deltă din Europa, paradis al păsărilor sălbatice, întins pe o suprafață de peste 3000 km. pătrați, bazinul hidrografic bogat ce se varsă în Dunăre, multitudinea de etnii ce trăiesc în pace și armonie de sute de ani, numeroasele sate străvechi, orașe istorice, castele, palate, cetăți, biserici și mănăstiri ilustrând istoria zbuciumată și trecutul îndepărtat, plin de eroi și de fapte ale înaintașilor, la care nu trebuie să încetăm să ne uităm cu pioșenie și adâncă recunoștință, constituie patrimoniul natural, material și cultural moștenit, pe care avem datoria să-l conservăm și să-l apărăm cu sfințenie.
Acesta este și subiectul lucrării de față: patrimoniul, deloc de neglijat, amintit, pe care, mai ales în ultimii 30 de ani, îl distrugem și îl irosim cu seninătate, nepăsare și cu o totală lipsă de responsabilitate. Adică, tot ce avem mai scump și mai de preț, identitatea și personalitatea noastră distinctă ca neam între celelalte țări ale lumii, se șterge în fiecare zi atât din memoria noastră colectivă, cât mai ales din memoria universală a umanității. Dacă există riscul de a dispărea într-o zi din moștenirea materială și spirituală a omenirii, doar generațiile viitoare pot răspunde. Până atunci, trebuie să ne conștientizăm și să ne evaluăm potențialul ca stat, să identificăm dificultățile și provocările cu care ne confruntăm în prezent și să găsim modalitățile prin care toate aceste greșeli și deficiențe pot fi îndreptate și rezolvate.
Exemple negative de apatie și lipsă de implicare suspectă și profund demoralizatoare față de singurul bun moștenit, cu care ar trebui să ne mândrim și pe care ar trebui să-l promovăm inteligent și eficient peste hotare, sunt, din păcate, prea multe, și, ceea ce este mai grav, ne-am obișnuit cu ele. Sunt parte a rutinei noastre și ne fac de rușine în străinătate.
Din fericire, există și exemple pozitive, nu puține și ele, de oameni care au înțeles pericolele uriașe la care suntem expuși, și care își iubesc comunitatea și țara, fiind modele pentru societate și, prin faptele lor lăudabile, împingând România înainte.
Referitor la exemplele negative nu pot să nu amintesc problemele de conservare a mediului, cum ar fi defrișarea necugetată a pădurilor, deși România deține încă cea mai mare suprafață de păduri virgine din Europa, lipsa sortării și a ecologizării gropilor de gunoi, adevărate focare, care pun în pericol atât mediul înconjurător cât și sănătatea populației, poluarea aerului și a apei, prin dezvoltarea irațională a industriei și a agriculturii, fără respectarea normelor și a regulilor de mediu naționale și europene, transporturile ilegale de deșeuri toxice din țările dezvoltate, proliferându-se afaceri fabuloase în acest sens, țara noastră fiind în prezent o adevărată groapă de gunoi a Europei, pericolele reprezentate, pentru viața cetățenilor, de urșii bruni, două treimi dintre urșii bruni din Europa trăind la noi, și împotriva cărora autoritățile sunt neputincioase, măsurile întreprinse fiind incomplete și nerezolvând situația, iar exemplele pot continua.
În ce privește exemplele negative ale distrugerii și ale degradării patrimoniului material și cultural aș dori să atrag atenția asupra unei constante a realității post-revoluționare: modernizarea galopantă și haotică a orașelor și a satelor, din motive pur material, în detrimentul investițiilor pentru supraviețuirea și perpetuarea coloanei vertebrale a oricărui stat care se îngrijește de viitorul său – cultura.
Mă opresc doar asupra a trei cazuri, primul dintre ele fiind stațiunea Băile Herculane din județul Caraș-Severin în Banat.
În localitatea fondată de trupele împăratului Traian, dar cunoscută încă din paleolitic, apa minerală cu efecte curative a fost un magnet pentru doamnele din înalta societate din Europa, care, pe lângă de călătoriile întreprinse la Roma, Veneția sau Florența, veneau în aceste locuri pentru o educație aleasă.
În timpul Imperiului Austro-Ungar, erau numite Perla Europei și căutate de regi și de împărați. Dintre împărații și împărătesele austriece, care au vizitat stațiunea amintesc pe Elisabeta (Sisi) și soțul ei Franz Joseph, pe Iosif al II-lea și pe Francisc I cu soția sa Charlotte.
Nu veneau doar oameni din imperiu, ci și din Turcia sau musulmani. Tudor Vladimirescu a făcut două sejururi în anii 1815 și 1816, Nicolae Bălcescu sau Mitropolitul Andrei Șaguna au avut și ei plăcerea de a călca pe urmele împăraților austrieci.
De asemenea, în anul 1886, împăratul Franz Joseph alături de regele României Carol I și al Serbiei Milan Obrenović IV au semnat la Herculane acordul pentru construirea primului canal navigabil al Dunării.
Anii ’80 din timpul comunismului au însemnat construirea unui alt Herculane și mutarea activității acolo. În concepția comuniștilor, vechiul Herculane era prea împodobit și prea grandios.
După Revoluție, statul a vândut proprietățile private investitorilor locali, confruntându-ne acum cu un alt flagel, care macină societatea românească -corupția.
De fapt, o altă constantă, a se citi aici greșeală strategică capitală, a ultimilor 30 de ani a fost trecerea monumentelor istorice în spațiul privat, din aceleași rațiuni materiale. O soluție ar fi exproprierea acestora, dar statul susține că nu are banii necesari. Oare?
A doua situație este situl arheologic din Histria, în Dobrogea. A fost un oraș înfloritor, întemeiat de coloniștii greci în antichitate, cu o suprafață de 60 hectare și care număra 30.000 de locuitori în acea perioadă, iar ruinele sale au supraviețuit până în zilele noastre. Se degradează însă pe zi ce trece pentru că nu este protejat corespunzător. Menționez că un mozaic de 2600 ani vechime nu are niciun fel de sticlă de protecție, vizitatorii putând călca nestingheriți pe el !
Mergem acum în Moldova, la câțiva kilometri de Cotnari pentru a descoperi rămășițele Școlii latine.
Fondată în anul 1562, a fost printre primele școli din România și a adus învățământul superior în această regiune. Are o enormă semnificație culturală pentru întreaga țară. În perioada ei de glorie 200 de copii studiau aici cinci ani, printre materiile studiate aflându-se latina, retorica și aritmetica.
La fel ca și în celelalte două cazuri, clădirea istorică se dărăpănează de la an la an, autoritățile locale invocând scuza penibilă că nu au permisiune de la București pentru lucrările de restaurare.
Pentru a nu dezamăgi prea mult cititorii urmează exemplele positive, despre care am făcut deja vorbire.
Primul dintre ele este muzeul Popa, înființat în anii ’70 ai secolului trecut de sculptorul local Nicolae Popa în Târpești, la câțiva pași de Văratec, tot în Moldova.
Acesta și-a dedicat viața conservării și apărării patrimoniului României. Muzeul adăpostește o prestigioasă colecție de folclor, artă, sculpturi și curiozități culturale, iar colecția sa numără peste 4000 de obiecte. Acum este condus de fiul său, tot Nicolae.
Se reușește în acest mod, prezentarea istoriei, a vieții culturale și materiale a comunității locale, începând din timpurile străvechi și până în zilele noastre, fapt ce atrage în Neamț vizitatori din toată lumea.
Instituția culturală nu doar că încearcă să salveze folclorul de altădată, dar lumea erei post-industriale va căuta aceste repere de cultură arhaică.
Ajungem în Transilvania, în satul Porumbacu de Sus, de la poalele munților Făgăraș. Aici întâlnim un hotel cu restaurant, proiectat de arhitecta Ileana Mavrodin din București și reprezentând o curiozitate emblematică: o combinație între casa piticilor din Albă ca Zăpada și crestele munților.
Este o casă de pământ, cu acoperișul din șindrilă, alcătuit din 80.000 de bucăți bătute și făcute manual, cu structura de lemn îmbrăcată în lut amestecat cu paie și a cărei metodă tradițională de construcție datează de mii de ani. Astfel, un investitor, care a lăsat o funcție și o carieră de succes în București, s-a retras aici și a ajutat la valorificarea potențialului turistic al zonei.
Tot doamna Ileana Mavrodin a construit o casă unică în Europa, în satul Sasca Montană, de pe Cheile Nerei, din Banat.
Cu o investiție ce a pornit de la suma de 2000 de dolari, casa ridicată este realizată dintr-un amestec de lut, nisip și paie, tehnică ce datează de mii de ani, are diametrul de patru metri, are etaj, toaletă și duș, hornul și scara sunt contopite, în timp ce materialele de construcție folosite sunt de la fața locului.
Mai merită specificat că solul și plantele au fost îndepărtate, iar în momentul când clădirea a fost gata s-au pus la loc pe acoperiș, casa devenind o parte din peisaj.
Poate că modelul doamnei Mavrodin va fi urmat și de alți investitori, revigorându-se tehnici și tradiții foarte vechi și reprezentând curiozități, care, la fel ca în cazul celorlalte două exemple enunțate, pot atrage turiști, pot dezvolta comunitățile locale, dar, în același timp, pot schimba în bine și imaginea României, atât de defavorabilă în ultimul timp.
Doar cu astfel de oameni ambițioși, muncitori, temerari și perseverenți țara noastră se poate face cunoscută în lume și poate ajunge la prestigiul și importanța avute cândva. Este nevoie de multă muncă, de disciplină, de speranță și de voința de a realiza lucruri durabile și valoroase.
Și poate că, având tot mai multe modele în societatea românească ce au reușit prin muncă cinstită și hotărâtă, se va reuși schimbarea mentalității marii majorități a locuitorilor, deznădăjduiți și pasivi, de a lupta pentru viitor și de a nu se complace să trăiască doar din trecut sau în prezentul cenușiu și trist.
Fără investiții masive atât în protejarea patrimoniului existent, cât mai ales în crearea de noi oportunități pentru viitor, riscăm prăbușirea națiunii în neant.
Promovarea culturii și a educației înseamnă stâlpii de susținere a eșafodajului statului și șansa noastră de supraviețuire în bezna istoriei.
Sperăm să înțeleagă aceste lucruri și politicienii autohtoni și să facă din domeniile evocate o prioritate națională. Să nu invoce, ca până acum, lipsa banilor, sau să declare, cu o inconștiență stupidă, că importanța lor nu este atât de mare și că trebuie să dezvoltăm mai întâi economia, în fapt prioritățile ascunse care țin de practici oculte bine încetățenite de-a lungul timpului pe plaiurile mioritice fiind adevăratele mize pentru înapoierea țării.
Să ne uităm acum la Finanțarea Sectoarelor Culturale și Creative și anume Analiza Programului Național de Restaurare, în perioada 2010 – 2015. (Analiza poate fi consultată pe internet de oricine este interesat).
În anul 2010 au intrat 304 monumente în restaurare, iar suma totală decontată în lei în Programul Național de Restaurare a fost de 47.523.427.
În anul 2015, au mai intrat doar 164 de monumente în restaurare, iar suma totală decontată în lei în Programul Național de Restaurare a fost de numai 19.680.481.
Mai adaug că, din totalul de cca. 34.500.000 bunuri culturale din instituțiile publice din România, în 20 de ani doar 76.000 au fost clasate.
Aceasta este realitatea: sumbră și îngrijorătoare. Nu putem decât să nădăjduim că modelele de succes se vor înmulți și că societatea va avea, pe această cale, posibilitatea să evolueze. Timpul este neîndurător și s-ar putea să nu aibă suficientă răbdare cu noi. Depinde dacă vom ajunge să ne ridicăm la nivelul provocărilor viitoare. Depinde dacă vom ști să facem sacrificii și dacă vom privi mereu înainte, cu încredere. Să ne luăm cruda soartă în mâini și s-o schimbăm! Schimbarea trebuie să înceapă acum și să nu se mai termine niciodată! Schimbarea cea adevărată, a campionilor!
Sursă documentară: serialul documentar „Flavours of Romania” realizat de jurnalistul britanic Charlie Ottley în anul 2017.
13.11.2021, București
