Pușcăriașul

Sfârşitul eroilor trasează

morminte în loc de hărți.

Numele meu este România. Sunt un fost deţinut politic din Europa de Est, eliberat şi condamnat din nou. 50 de ani am zăcut şi am îndurat temniţele staliniste şi comuniste doar din cauza originii mele burgheze. Frigul, foamea, permanenta tensiune şi suspiciunea, maltratarea şi terorizarea fizică şi sufletească au constituit şi consfinţit coşmarul cotidianului obişnuit. Privilegiul călăilor istoriei este că, amatori fiind, abuzând de toate mijloacele şi tertipurile golanului sadea, reuşesc uneori să se ia la trântă cu ea şi s-o însângereze, însă dispar la fel de repede, subit şi inexplicabil, părând să-şi conştientizeze singuri greşelile şi erorile comise şi grăbindu-se, apoi, să iasă din scenă îngroziţi şi stupefiaţi de monstruozităţile lăsate în urmă.

După cum spuneam, am fost eliberat. Mi-am dorit din toată fiinţa acest lucru, nesperând, după atîta amar de vreme, că se va mai întâmpla. Libertatea, însă, a fost şi continuă, încă, să-mi creeze strania senzaţie a unei fete-morgana obraznice şi neascultătoare, pe cât de accesibilă, în aparenţă, tot atât de îndepărtată şi de imaterială. Cred că nici nu voi ajunge vreodată să reuşesc s-o simt şi să mă bucur cu adevărat de ea. Pe nesimţite, gratiile şi zidurile închisorii m-au schimbat radical, din fericire, nu şi iremediabil, schilodindu-mi sufletul şi răpindu-mi visele şi încrederea în viitor. Parcă mi s-ar fi amputat o mână sau un picior, sunt tot eu şi, totuşi, am devenit un cu totul alt om, traumatizat, temător, complexat şi nespus de blazat. Multe din convingerile şi idealurile pentru care am luptat, înfruntând eroic abuzurile şi umilinţele celor mai puternici decât mine, nu s-au împlinit. Frustrările, deşi justificate, sunt acum tardive.

Noua realitate mă sperie şi mă bulversează cumplit, totul în jurul meu se transformă şi se modifică fără încetare, schimbările fiind de fiecare dată bruşte, grave şi aproape imposibil de anticipat. Viaţa pulsează şi evoluează laolaltă cu lumea care o zămisleşte şi veghează asupra ei. Sau este cumva invers? Ceea ce vroiam, de fapt, să vă comunic este că am luat hotărârea, recunosc, târziu şi după polemici şi tergiversări interminabile şi descurajante, să acţionez. Să ies din conul de umbră al istoriei, unde am stat cuminte, ca un şcolar pedepsit pentru şotiile şi poznele făcute şi să îmi spun părerea, să îmi fac auzită vocea.

Nu pot reuşi, dacă nu izbutesc să-mi recapăt demnitatea, verticalitatea şi onoarea pierdute undeva în timp la porţile Bizanţului, din cauza ploconelilor, temenelelor, văicărelilor şi ezitărilor succesive şi repetate. Trebuie să renunţ definitiv la pateticul rol al morţii frumoase din tragediile îndepărtatei Elade şi să încep să trăiesc! Din nou! Să accept şi să privesc viaţa fără duşmăniile şi resentimentele din trecut şi să mă împac cu propria-mi soartă. Destinul trebuie, mai întâi, căutat, abia apoi acceptat şi însuşit. Acesta este primul pas, urmează cel al voinţei şi al tăriei caracterului, însuşirea şi calitatea rară şi nobilă a oricărui suflet care se vrea puternic şi generos.

Încep să obosesc. Visez prea mult, gândesc şi năzuiesc prea departe? Nu ştiu, rămîne să demonstrez că drumul şi calea alese sunt ireversibile şi, mai ales, că nu voi fi nevoit să mă mai îndoiesc de reuşita şi de succesul destinaţiei dorite. Impedimentele întâlnite mă vor pune, cu siguranţă, la grea încercare, îmi vor forţa şi încorda limitele şi puterile, mă voi simţi uneori ispitit să cedez şi să mă declar învins, dar voi continua să-mi urmez şi să-mi desăvârşesc menirea şi datoria transmise cu sacră religiozitate de-alungul timpului.

Respectând trecutul, asumându-mi responsabil prezentul, pregătind şi aşteptând cu încredere viitorul, pot spera că toate sacrificiile făcute până acum nu au fost în zadar, iar energia, pasiunea şi devotamentul închinate cauzei progresului şi bunăstării vor deveni şi simboliza cândva credinţa intimă, care să-mi întreţină şi să-mi însufleţească flacăra promisiunilor viitoare.

Consider că am dreptul să îmi ridic privirea din pământ şi s-o îndrept asupra oricui, indiferent de mărime şi de faimă, fără să-mi mai fie teamă sau ruşine. Sunt conştient că sunt în continuare dispreţuit şi că îmi va fi foarte greu să scap de stigmatul trecutului meu de fost puşcăriaş, în aceeaşi măsură, însă, îmi cunosc limitele şi, în pofida urâţeniei şi a aspectului şi comportamentului meu neglijent şi nemanierat, îmi ştiu şi calităţile şi atuurile, nu puţine şi deloc de ignorat, care mă fac să nu mă simt cu nimic mai prejos decât confraţii mei mai bogaţi şi, poate, mai educaţi.

Parafrazând un proverb cunoscut, nu întotdeauna haina îl face pe om. De multe ori, sub haine ponosite şi murdare se ascund oameni deosebiţi şi rari. Cine mai are, însă, răbdarea şi priceperea să-i descopere? Prejudecăţile, intoleranţa, aroganţa şi cinismul ucid şi distrug eventualele punţi şi speranţe de comunicare şi apropiere. Pentru realizarea  acestor nepreţuite deziderate sunt indispensabile parteneriatele şi dialogurile strânse şi sincere, bazate pe stimă şi apreciere reciproce şi nu de pe poziţii de forţă, unilaterale şi inegale, aşa cum se întâmplă aproape de fiecare dată.

Cu toate astea, nu mă simt jignit sau descurajat. Ştiu că încă nu mi-am exploatat şi întrebuinţat adevăratele resurse şi posibilităţi, că nu mi-am folosit inteligenţa, imaginaţia, iscusinţa şi, în special, spiritul întreprinzător la dimensiunile şi capacitatea lor reale şi că nu am făcut dovada deplinei forţe creatoare moştenite de la generaţiile anterioare. Şi mai ştiu că, dacă aş fi mai atent şi serios organizat, mult mai disciplinat, unit şi solitar în acţiunile şi faptele întreprinse şi, înainte de toate, scrupulos în îndeplinirea obiectivelor propuse, aş putea să-mi afirm şi să dovedesc ceea ce am pierdut cu mult timp în urmă şi să încerc neobosit să redescopăr: respectul, încrederea şi suportul din partea mult prea preţioşilor mei parteneri de drum, dar şi echilibrul, siguranţa şi stăpânirea de sine a propriei fiinţe antagonice şi echivoce.

Las aceste rânduri încărcate de emoţia şi de dragostea fiului pierdut cândva, dar regăsit şi adoptat acum cu inima şi mintea eliberate pentru totdeauna de umbrele hâde şi reci ale capriciilor vremelniciei, drept chezăşie şi, totodată, lecţie şi pildă pentru sărbătorirea şi îmbrăţişarea copiilor nenăscuţi încă.

Acesta-mi este legământul. Nu-l uitaţi! Veţi decide singuri unde voi ajunge. Pentru că am învăţat şi mă perfecţionez în continuare în arta supravieţuirii. Adică, sunt blestemat şi binecuvântat, în acelaşi timp. Efemer şi etern. Trist, dar şi fericit. Un astfel de om nu încetează să exercite asupra celorlalţi atât atracţie şi uimire, fascinând, cât şi repulsia şi disconfortul specifice nonconformiştilor, neînţeleşi şi veşnic nemulţumiţi. Originalitatea este însăşi viaţa sa. Nu are cum să abandoneze. Este prea lucid şi prea neliniştit pentru a găsi timpul.