Este mică de statură, firavă, plăpândă, o mână de om iute din fire cândva debordând de energie. S-a născut în orașul Râmnicu Sărat într-o familie săracă compusă din cinci membri. Mai are un frate și o soră care s-au stabilit în alte orașe. După o copilărie și o adolescență marcate de lipsurile și durerea inerente celui de-al doilea război mondial în care a cunoscut soldații sovietici brutali, dar cu suflet mare s-a mutat pentru câțiva ani în localitatea Timișul de Sus, în județul Brașov, alături de frate și de cumnată. Aceștia lucrau la vilele partidului comunist instalat la putere după invazia sovietică a țării. Aici l-a cunoscut pe viitorul soț la o serată care a luat-o cu el la București unde a primit un apartament pe Calea Victoriei într-un bloc al statului.
Se întâmpla la începutul anilor ’60, era tânără, frumoasă și viața îi zâmbea liniștit. S-a angajat casieră la Școala Sanitară, apoi contabilă în domeniul alimentației publice. Zâmbetul senin s-a transformat în rânjet periculos odată cu divorțul de soțul său, profesor de istorie, a cărui accident stupid i-a afectat sistemul nervos. I-a rămas apartamentul în care locuia acum singură, ducându-se în continuare la serviciu. Nu îi era ușor, deoarece mergea mult pe jos, trebuind să fie punctuală și să semneze dimineața celebra ,,condică”. Un mic mecanism uman, precis, riguros și disciplinat și-a desfășurat activitatea zeci de ani impecabil.
Între timp, familia s-a mărit devenind mătușa fetiței fratelui său, pe care o îndrăgise și o vizita adesea la Ploiești unde locuia. Cealaltă soră se măritase cu un soldat grec la Galați, iar contactele se realizau greu datoriră distanței. Singurătatea nu o descuraja și reprezenta rutina zilnică astfel că vizitele la rudele din Ploiești erau de obicei scurte. Avea nevoie de liniștea și tihna din micul ei apartament.
Nepoata creștea frumos, era inteligentă, studioasă, cultă, spontană și răzbătătoare. Nimic nu părea să-i tulbure existența fremătătoare. Destinul însă o va lovi mai întâi când îi muri sora mai mică apoi o afectă puternic odată cu divorțul părinților și noua căsnicie a tatălui său.
Și-a terminat liceul, după care s-a înscris la Academia de Studii economice din București, perioadă pe care a petrecut-o și la mătușa ei, studiind și descoperind entuziasmată tainele ,,Micului Paris” de altădată. A urmat căsătoria și, după câțiva ani, nașterea unui băiețel, răsfățat și iubit de toată familia. Strămătuşa lui din București îl iubea de asemeni și se simțea bine în familia numeroasă a rudelor ei. Îi plăcea când era vizitată de copilul neastâmpărat și curios.
Timpul n-a avut însă răbdare și, după reinstaurarea democrației odată cu evenimentele sângeroase din anul 1989, familia nepoatei a mers să lucreze în Germania unde copilul drăgălaș și grăsuț de altădată a mers la școală ca adolescent în căutarea bucuriilor vieții. Au rămas trei ani, plini de muncă istovitoare, apoi s-au reântors în țară la familia care îi aștepta cu înfrigurare.
După decesul bunicului său, lăsând în urmă un alt copil din noua sa familie, tânărul nostru s-a maturizat brusc terminându-și liceul și intrând la facultate. Învățând limba germană și având înclinații umaniste, a terminat facultatea de Filologie tot în București, vizitând muzee, biserici vechi, cartiere elegante cu clădiri istorice cizelate cu rafinament, mergând la teatru, la cinema, la Operetă și la concerte simfonice și vizitând-o des pe mătușa mamei sale, care între timp îi devenise prietenă și confidentă devotată.
Anii au împovărat-o și, după ce a ieșit la pensie, își petrece timpul aşteptându-şi prietenul mai tânăr, căruia îi place să-i gătească, să-i spună ultimele noutăți din bloc și să-l servească cu fructe proaspete cumpărate din piața cartierului. A încetat să mai vină la Ploiești, dar își așteaptă cu drag confidentul s-o anime cu visele și planurile sale îndrăzneţe și temerare.
Bătrânețea se arată tot mai respingătoare și deprimantă, iar sănătatea se șubrezește de la o zi la alta. Obosește ușor și are nevoie de ajutor. Ca orice vârstnic, nu vrea să-și părăsească casa, deși se simte neputincioasă. Rugămințile singurilor și celor mai importanți oameni din viața sa de a veni la Ploiești unde este bine îngrijită și se pot ocupa de ea s-au lovit de refuzul categoric al bătrânei din teama de a-și pierde liniștea și a nu se adapta la stilul lor de viață tumultuos. Se gândește totuși, mereu, la consecințele vârstei înaintate și la riscurile dispariției iminente. Doar bunul Dumnezeu, la care se roagă cu râvnă, va aranja lucrurile în așa fel încât să nu fie singură în ultimele clipe. Își dorește să moară și să fie incinerată. Nu vrea să fie înmormântată pentru a nu deveni o povară pentru urmași. Nepoata o vizitează uneori, ajutând-o cu alimente și bani și încurajând-o. Deplânge situația, dar nu poate face mai mult.
Povestea relatată este adevărată. Nu este imaginată, deși autorul ei și-ar dori să poată avea atâta fantezie creatoare. Personajele sunt reale, iar ,,copilul drăgălaș și grăsuț de altă dată ” s-a simțit dator să-și evoce strămătuşa nu doar din motive sentimentale, ci și ca fapt de viață al omului singur aflat în fața morții.
Nu a avut o existență spectaculoasă, nici realizări profesionale sau sociale deosebite, nu lasă copii, bani sau bunuri de preț în urma sa, dar nici regrete pe care să nu le fi uitat. Și-a trăit viața simplu și modest, a fost chibzuită și cumpătată și poate privi liniștită la zilele rămase. Are conștiința împăcată că nu și-a înșelat semenii și că și-a făcut conștiincios datoria. Datoria față de muncă, de societate și față de propria-i persoană.
Acesta este cred secretul unei vieți împlinite. Fără izbucniri melancolice, pot spune că unora le este dat să-și cunoască limitele și să se mulțumească cu ele. Nu au curiozitatea și nici dorința de a le depăși, pentru că știu că nu pot mai mult și i-ar descuraja. I-ar face nefericiți, și-ar pierde încrederea în sine și liniștea sufletească. Așa se simt ei împliniți și mulțumiți cu ce le-a dat Dumnezeu. Din această lecție de cunoaștere profundă a vieții avem toți de învățat.
În primul rând să învățăm să ne evaluăm aspirațiile. Este bine să visezi, totul începe de la un vis, însă nu orice vis poate deveni realitate. Dacă ne lăsăm purtați orbiți de ele, se pot transforma în coșmaruri care ne distrug viața. Doar cei echilibrați și realiști se bucură de fructele culese la timp. Altfel ajung să nu le mai culeagă sau se deteriorează. Simplitatea este măsura fericirii, calea prin care putem înțelege ce și cât ni se cuvine.
Cum spuneam, nu toată lumea are un destin măreț, nu tuturor le este dat să mute munții din loc și să se acopere de glorie. Dar fiecăruia îi este permis să fie fericit. Dumnezeu ne îndrumă și ne acordă instrumentele prin care avem posibilitatea să descoperim dulceața vieții și miezul înțelepciunii. Depinde dacă știm și mai ales dacă vrem să-L lăsăm să ne călăuzească. Există o ordine universală și un plan divin din care facem toți parte. Suntem copiii Domnului și toți jucăm un rol pe scena unde se desfășoară spectacolul evoluției.
Lucrarea de față a fost scrisă din respectul și dragostea pentru un om care a știut să fie fericit. Și astfel i-a făcut și pe alții fericiți. Fericirea înseamnă mărturisire și exemplu. Exemplu de a nu uita niciodată unde ne este locul și de a viețui mărturisindu-l pe Dumnezeu.
În fața morții reflectăm asupra vieții, a greșelilor și a păcatelor săvârșite. Facem bilanțul și privim spășiți spre cer. Așteptăm izbăvirea eliberatoare și ne rugăm să fim iertați. Indiferent de rasă, religie sau condiție socială, în fața morții ne transfigurăm și cerem milostenia divină. În momentul suprem, relația are un caracter pur personal și se desfășoară direct. Atunci suntem singuri și nimeni sau nimic nu poate interveni. Doar noi și Tatăl ceresc. Nu putem să-l păcălim, ne-am înjosi și ne-am diminua nouă înșine puterea de a ne lua rămas bun liniștiți și neprihăniți. De pe soclul cel mai înalt sau din mizeria cea mai cruntă, despărțirea este desăvârșită prin parcursul inefabil al credinței nemuritoare. Fără credință, ne așteaptă întunericul și hăul destabilizator.
Ne naștem pentru a muri și murim pentru a ne naște din nou. Acesta este ciclul naturii regeneratoare. Cine nu face parte din tabloul universal al veșniciei unificatoare va putrezi în labirintul regretelor propriului vid sufletesc. Sunt convins că ultimul capitol al vieții personajului central din umilele gânduri așternute aici va fi trăit așa cum se cuvine. Adică în liniște și smerenie. Fără gânduri confuze sau sentimente inutile. Se va stinge cu lumina lui Dumnezeu în ochi. Fără să-și pună întrebări. Și va fi bucuroasă. Își așteaptă sorocul nerăbdătoare. Atunci și lecția dumneaei va fi completă. Lecție pe care ar fi bine să n-o uităm. Pentru că se va împlini întocmai. Și nu trebuie să ne prindă nepregătiți. Sau nefericiți.
