Mă gîndesc la ea. Din nou. Zadarnic. Poate cineva să mă ajute? Am pierdut-o însă trecutul e mai viu ca niciodată. Se zbate şi îmi arde sufletul zbuciumat. Mă simt captiv în propria-mi persoană, prins în pîntecul uriaş al unui păianjen monstruos.
Oare inexorabilul şi inevitabilul guvernează întotdeauna peste oameni şi le conduc faptele şi acţiunile? Nimic mai adevărat, dar amintirile, experienţele comune, clipele încărcate de emoţia regăsirii continue nu se pot risipi, trăiesc mai departe în intimitatea noastră pierdută.
Labirintul senzaţiilor şi sentimentelor consumate în exuberanţa clocotitoare a tinereţii mă urmăresc aievea şi refuză să mă elibereze. Gîndurile, lucrurile şi locurile din inima-mi îndurerată povestesc romanţa noastră de dragoste. Unde eşti? De ce ai plecat? Emoţia începutului, a prezenţei tale serafice şi diafane, mă aruncă în abisul deznădejdii fără sfîrşit. Ai întrerupt şirul zilelor monotone şi al platitudinilor deşarte în acea zi de vară toridă cînd te-ai refugiat în parcul umbros. Te-am invitat la cofetărie şi ai acceptat ! Viaţa părea să ne surîdă, eram tineri şi entuziaşti, aşteptînd cu înfrigurare ce va avea să vie.
Nedespărţiţi, hoinărind oriunde doream şi ne făcea fericiţi, nu aveam răbdare să privim înapoi, valurile bucuriei scăldîndu-ne într-un vîrtej ameţitor. A urmat pasiunea mistuitoare care ne-a unit pentru totdeauna. Zilele, lunile, anii ne prindeau în răsuflarea fierbinte a dăruirii totale şi incontrolabile. Promisiunile şi jurămintele dulci şi ademenitoare nu mai conteneau, eram adevăraţi zei sorbind din nectarul împlinirilor viitoare.
Într-o zi însă zeii au coborît pe pămînt şi au aflat că nu sunt decît muritori plictisiţi, blazaţi, nervoşi şi capricioşi. Brusc ne-am îndepărtat, ne-am irosit energiile tămăduitoare şi am început să ne înstrăinăm. Mi-ai declarat, calmă şi rece, că ai nevoie de provocări şi experienţe noi şi că ar fi bine să ne despărţim. Fără regrete şi resentimente. Să păstrăm emoţiile trăite şi s-o luăm de la capăt cu încredere şi responsabilitate. Vremea copilăriei a trecut, trebuie să ne maturizăm şi să căutăm profundul şi esenţa vieţii. Altă etapă cu alte cerinţe şi nevoi. Apoi ai plecat imperturbabilă şi nepăsătoare. Totul s-a petrecut înfiorător de natural şi firesc. Ca şi cum asta urma să se întîmple, şi aşa trebuia să fie. Fără explicaţii şi tergiversări inutile.
Cu toate astea nu pot să uit. Sau nu vreau, nici eu nu mai ştiu. Mă gîndesc la noi ca la două fiinţe inseparabile, puternic înrîurite de vise fantastice, ca într-o poveste fabuloasă, ireală.
Am greşit undeva? Este vina mea? Îmi aduc aminte că nu au fost neînţelegeri, o răsfăţam şi o iubeam necondiţionat, total. Eram chiar invidiaţi de prieteni pentru dragostea noastră indestructibilă. Pasiunea ne transforma în personaje romantice din romane de dragoste emoţionante. Atunci ce s-a întîmplat, se poate vorbi aici de greşeli, grabă sau prejudecăţi? M-aş îndoi. Doar nu i-am refuzat niciodată nimic şi nu m-a interesat decît fericirea ei, a noastră. Ţintuit în pat, refuz lumea înconjurătoare şi nu pot să nu mă gîndesc la ea. Am senzaţia că este încă lîngă mine, nu trebuie decît să deschid ochii pentru a o atinge şi a-i mîngîia sînii feciorelnici. Suferinţa îndurată nu mi te alungă, mă apropie de zilele senine cînd te răpeam în miez de noapte şi dormeam sub cerul liber pe pămîntul jilav şi moale. Număram stelele şi ne cufundam în misterul tainicelor dorinţe şi chemări. Sau exploram inima pădurilor, crîngurile somnoroase şi munţii maiestuoşi. Totul s-a destrămat acum, nu mai eşti aici iar jalea-mi amară îmi zdrobeşte gîndurile nostalgice şi triste. Ce pot face, ai plecat pentru totdeauna şi nu te vei mai întoarce vreodată la mine!
Nu voi încerca să te caut, nu am avea ce să ne spunem. Tot ce pot face este să-ţi păstrez imaginea de-a pururi în interior. Te iubesc, dar dragostea noastră se va împlini doar în oglinda propriilor dezamăgiri. Nu pot să mă împac cu acest lucru, însă nici nu-l pot schimba. Mă simt neputincios şi gol, ca o corabie care bîntuie mările învolburate.
Mă gîndesc că oricît ne-am dori să realizăm anumite lucruri, cît curaj am avea şi indiferent de temeritatea cu care alegem să luptăm în viaţă, avem o soartă, un destin prestabilit care ne împinge sau ne opreşte în a acţiona într-un fel sau altul. Nu putem aştepta şi privi impasibili evoluţia vieţii, dar nici n-o putem forţa în derularea ei. În cuvintele clasicilor nu putem fi veşnic spectatori, trebuie să urcăm pe scenă şi să ne jucăm rolul, rol care a fost scris dinainte special pentru noi. Ne numim oameni şi aceasta ne este menirea.
Astfel trebuie să se fi întîmplat şi cu mine, cu noi. Ne-am jucat partitura, reprezentaţia luînd sfîrşit cortina a trebuit să cadă. Nu este vorba de dorinţe sau alegeri personale, ci de ceea ce trebuie să se întîmple. Ai înţeles asta înaintea mea, doar că nu ai reuşit să-mi explici, să mă faci să înţeleg. Acum am înţeles că răspunsul trebuia să-l aflu singur, suferinţele trăite conducîndu-mă şi dezvăluindu-mi acelaşi unic şi implacabil adevăr. Mai devreme sau mai tîrziu viaţa va merge mai departe, depinde numai de mine cînd şi cum mă voi lăsa în voia ei. Dacă admitem, conform lui Schopenhauer că „viaţa este un joc de cărţi, dar că fiecare trebuie să-şi joace cartea”‚ noi am jucat, dar nu am avut cărţile norocoase. Important este că nu am fost laşi şi ne-am aşezat la masa de joc, nu am stat să privim de pe margine.
Dragostea ce ne-a fost dată nu ne-o poate lua nimeni, ne va rămîne într-un ungher al sufletului şi ne vom putea rememora amintirile frumoase la nesfîrşit. Mîine, după ce mă voi trezi, am să încerc să ies din casă în pofida durerilor nevindecate, să recuperez partidele pierdute. Sau nejucate. Mă voi aşeza din nou la masă şi voi juca alte cărţi. De data asta poate voi avea mai mult noroc.
