“Cel ce a dărâmat muntele
a început prin a culege pietre mici.”
(proverb chinezesc)
Iarnă. Dictatura socialistă „umple” casele românilor hămesiţi de foame, chinuiți de gerul necruţător şi ameninţaţi de întunericul înspăimântător. „Tovarăşii” se pregătesc să ţină discursul obişnuit al realizărilor „măreţe” din „cincinalul nesfârşit” cu ocazia trecerii într-un nou an de calvar. Pe stradă sunt puţini oameni, cu excepţia cozilor kilometrice la tacâmuri de pui și la portocale. Bezna dictează autoritar cursul vieţii răpuse de teroare, de minciună şi de vină. Ochiul atent al autorităţilor veghează la instaurarea liniştii şi calmului asupra armatelor de plumb ale indivizilor speriaţi şi lipsiţi de apărare. Armată de altfel conştiincioasă, dacă avem în vedere urechile ciulite la zgomotele de fond dăunătoare şi supărătoare patriei milenare.
„Big-brother-ul” din romanele SF acţionează precis şi sigur în minţile şi sufletele cuprinse de frică şi paralizate de consecinţele faptelor viitoare. Laşitatea loveşte în plin figurile inerte şi deprimate. Este o luptă a supravieţuirii care nu permite învingători. Natura nu supravieţuieşte nici ea având doar obligaţii, niciodată drepturi. Se munceşte şi se trăieşte la lumina opaiţului conducătorilor iubiţi. Libertatea, dreptatea, cinstea, demnitatea şi onoarea zboară odată cu apariţia mirosului pestilenţial al istoriei corupte şi murdare. Zbor grăbit şi brutal, înmormântând întrebările şi aspiraţiile trecutului devenit acum efemer şi inconsecvent. Miasmele prezentului sunt mai puternice pentru un popor care încă îşi caută soarta în gunoaiele destinului. Destin greu de împlinit fără sentinţa înţeleaptă a procesului memoriei colective.
În această zi urâtă de Decembrie, trei bărbaţi umblă grăbiţi şi radioşi prin oraşul încărcat de omătul curat şi sclipitor, căzut abundent. Zăpada acoperă totul cu straiele ei limpezi şi străvezii, fiind deja pregătită pentru alte sărbători amare şi triste.
Contrastul este izbitor între atmosfera dezolantă şi fericirea făţişă a bărbaţilor amintiţi. Sporovăiesc în voie ca şi când ar fi liberi şi nestingheriţi. Au cojoace şi căciuli de astrahan pentru a se apăra de gerul muşcător. Înalţi şi frumoşi, cu perciuni mari şi plete fâlfâind în zbor, par exponenţii unei generaţii lipsite de complexe şi fără tabuuri. Dacă aşa şi este, vom descoperi în rândurile ce urmează. Să-i cunoaştem aşadar pe cei trei cavaleri ai timpului pierdut.
Intrând în vorbă cu ei aflu că sunt foşti colegi de liceu ce s-au întâlnit după zece ani pentru a depăna amintiri. Pe unul îl cheamă Stelian şi este inginer mecanic, al doilea este Eusebiu şi lucrează ca doctor în spital, iar ultimul, Lucian, se recomandă ca pianist, deşi este economist într-o oţelărie. În copilărie, luase lecţii de pian şi câştigase câteva concursuri de profil.
Noii mei prieteni intră într-o alimentară, dar o părăsesc urgent, fiindcă este mare, rece şi goală. Conservele de creveţi zâmbesc timid de pe rafturi aşteptându-şi privitorii. „Tovarăşul” a fost de curând în vizită de lucru aici, însă forfoteala aprovizionării s-a sfârşit şi lucrurile au reintrat în „normal”.
Următoarea oprire este la restaurant unde cei trei îşi comandă mâncare şi băuturi. Ospătarii plictisiţi şi nervoşi îi tratează cu indiferenţă. Se mişcă ostentativ de încet de parcă le-ar face o favoare. Meniul este acelaşi ca peste tot, cu ciorbe, mititei, fripturi, mămăligă şi salate.
Înfometaţi şi animaţi, tinerii râd în hohote atrăgând atenţia clienţilor adormiţi. Nimic şi nimeni nu i-ar putea deranja. Universul se opreşte şi se limitează la comesenii noştri. Familiştii vorbesc despre bucuria de a fi părinte, în timp ce Lucian îi ascultă cu nostalgie şi regret. Pe nesimţite, amintirile alunecă la şotiile adolescenţei lor rebele şi la tinerii lor profesori aparent severi față de naivitatea şi timiditatea lor ingenuă. Apoi, trec la foştii colegi şi la situaţia lor profesională actuală.
Deodată se face linişte şi se stinge lumina. Nu, nu este o nouă pană de curent, ci sărbătorirea zilei de naştere a lui Stelian. Ospătarii îşi fac apariţia cu un tort superb, plin de lumânări. Se cântă „mulţi ani trăiască” şi se aplaudă furtunos. Emoţiile îi cuprind şi, astfel, începe sarabanda surprizelor.
Eusebiu îşi doreşte o maşină pentru familia sa. S-a înscris de ani de zile pe listele statului pentru a primi o Dacie nouă. Aşteptarea s-a prelungit şi a devenit zadarnică. Acum dorinţa i se împlineşte. Stelian şi Lucian îl conduc afară şi îi dau cheia maşinii visate. Nu îi divulgă secretul prin care au reuşit acest mic miracol spunându-i doar că îi costase mulţi nervi şi destul timp. Asta nu este însă totul. Stelian încearcă să-şi ducă copiii într-o excursie la Praga. Nu are bani suficienţi aşa că nu îndrăzneşte să le spună adevărul. Prietenii lui s-au gândit la acest lucru şi profită astăzi de ocazie pentru a-l ajuta. Îi resping împotrivirile şi îi fac cadou o excursie de mai multe zile în ţările socialiste, singurele care pot fi vizitate. În sfârşit, urmează şi surpriza lui Lucian. Îndrăgostit din liceu de o fostă colegă care îi ignorase sentimentele, Lucian încetase să o mai contacteze. Încearcă să o uite, dar nu reuşeşte. Ioana, pentru că aşa o cheamă, apare din senin cu un zîmbet larg şi prietenos lîngă el. Bucuria este uriaşă şi abia atunci înţelege până unde a mers complicitatea dulce a timpului regăsit. Profund mişcat, îşi sărută colegii şi le strânge mîinile, încercând să-şi stăpânească lacrimile ce curg fără încetare. După ce se linişteşte, închină mai multe pahare amintirilor vieţii de odinioară.
La îndemnul lui Eusebiu, se urcă toţi în noua maşină personală, zgomotoşi şi exuberanţi. Îşi promit să se întâlnească din nou, cât mai curând. Stelian coboară primul, nu înainte de a ura tinerei perechi sănătate şi multă dragoste. Puţin mai târziu, este rândul proaspeţilor îndrăgostiţi să-şi ia rămas bun, mergând în vizită la Ioana, ai cărei părinţi sunt deja anunţaţi de venirea lor. Seara se termină cu delirul general al familiei lui Eusebiu, când acesta îşi parchează maşina în faţa blocului.
Cine sunt aceşti tineri şi ce caută ei în mijlocul unei dictaturi sângeroase? mă veţi întreba. Mai există sentimente şi curaj atunci când societatea se înclină în faţa prăpastiei dezumanizării? Mai sunt oamenii capabili de iubire, altruism, sensibilitate şi generozitate atunci când războiul nevăzut al colportării şi delaţiunii atacă însăşi firava structură a fiinţei naţionale?
Răspunsul, în ciuda tuturor aparenţelor, este afirmativ. Trecând peste orori şi privaţiuni greu de imaginat, omul îşi găseşte resurse pentru a nu-şi pierde demnitatea şi conştiinţa de sine. Suferinţele şi greutăţile îl întăresc şi îl motivează în lupta zilnică cu obstacolele şi anomaliile sistemului, care se comportă pe timp de pace şi stabilitate ca şi când s-ar afla în iureşul şi grozăvia unui război nimicitor. Duşmanii externi nu mai sunt precişi şi bine determinaţi, ci provin din rândul propriului popor de care se tem şi pe care îl urăsc visceral.
Sistemul se sprijină pe instituţiile represive, docile şi, folosind minciuna, îndoctrinarea, brutalitatea, teroarea şi mecanismele insidioase ale manipulării şi dezinformării, reuşeşte să îngenunchieze iniţiativa civică, drepturile şi libertăţile umane şi tăria morală necesară atitudinii pozitive.
Conducătorii, la început paşnici, binevoitori şi plini de zel reformator şi iniţiative lăudabile, monopolizează puterea înconjurându-se de profitori şi oportunişti. Se îndepărtează de populaţie ignorând-o, devenind, cu timpul, insensibili la nevoile şi necesităţile oamenilor. Nu încearcă şi nu îşi doresc altceva decât controlul şi asentimentul lor forţat. Cu cât sunt mai nepopulari şi mai hidoşi, cu atât creşte teama de posibilele reacţii şi nesupuneri faţă de poziţia şi funcţiile deţinute. Destinul tragic de saltimbanci patetici şi bolnavi de putere îi urmăreşte permanent şi cade asupra lor ca un blestem divin, de care nu pot scăpa niciodată. Revin la intervale de timp şi însângerează o lume incapabilă să-i izoleze prin studii şi cercetări de comportament psiho-patologic, menite a-i identifica şi, astfel, a-i face neputincioşi. O lecţie greu de învăţat şi de îndeplinit când violenţa, trivialitatea, orgoliile, lăcomia şi lipsa de luciditate planează asupra unui viitor plin de evenimente şi confuz.
Anii trec, dar nemulţumirile şi umilinţele avute se acumulează şi sfârşesc în tensiune şi revolte. Idealurile şi năzuinţele omului spre libertate, demnitate şi respect nu pot fi oprite şi terfelite la infinit de forţa şi frica bâtei sau a pistolului. Ele reprezintă raţiuni bine înrădăcinate în fiinţa şi spiritul individului născut cu şi dependent de drepturile sale inalienabile. Poţi să-l sperii şi să-l înjoseşti, dar nu să-l dobori. Sentimentele şi gândurile proprii îi conturează intimitatea eliberatoare de prezentul insuportabil. Acolo, în adâncul intimităţii insondabile, devine stăpân peste crezurile şi opiniile sale. Niciun tiran nu îi poate frânge voinţa schimbării şi a dorinţei de progres. Este puternic prin însăşi slăbiciunile dobândite.
Tinerele generaţii vin să accentueze aserţiunile anterioare. Energia, entuziasmul, hotărârea, dar şi anii de formare din copilăria traumatizantă le îndârjesc şi le canalizează spre o spirală a violenţei. Frustrările şi disperarea transformă potenţialul coercitiv al puterii în instrumente de luptă feroce, inimaginabile pentru fostele generaţii înfricoşate şi înspăimântate. În timp, vânatul devine vânător. Masele de oameni necontrolate, în derivă, acţionează ca apăsarea pe un declanşator nuclear. Haosul şi distrugerile se contabilizează în furia şi forţa vântului primenirii izbăvitoare.
Astfel, trebuie să fi simţit şi simpaticii şi generoşii mei tovarăşi de călătorie. Sistemul nu îi poate învinge. Eroii acestei povestiri au puterea de a ignora şi combate consecinţele şi jugul acestuia. Stelian, Eusebiu şi Lucian sunt liberi pentru că sunt fericiţi. Şi sunt fericiţi pentru că se simt fericiţi. Sufletul lor călătoreşte şi visează neobosit la o altă lume. O lume care se naşte sub ochii lor şi care are nevoie de ei. Mai mult, nu poate trăi fără ei. O lume mai bună şi mai frumoasă, unde oamenii sunt liberi şi fericiţi. Există un astfel de loc? Sunt ei conştienţi de existenţa lui? Da, pentru că sunt deja acolo. Trăiesc ceea ce le fusese dat să înţeleagă şi să descopere. Există un mâine, care urmează firesc zilei de azi. Există viaţă. Există fericire. Există… Dumnezeu.
